Destinul lui Cristian Paţurcă, autorul celebrului Imn al Golanilor a însufleţit în 1990 firavele speranţe ale românilor ce aveau naivitatea să creadă că o mişcare de stradă poate dărâma un regim neocomunist şi neosecurist (nu-s sigur dacă prefixul „neo” este cel mai exact).
Vocea lui, calmă dar atât de expresivă, s-a impregnat în conştiinţele românilor (atât de puţini totuşi!) pentru care ideea de libertate şi demnitate naţională refuza să fie definită în traducere sovietică.
Paţurcă a fost, fără îndoială un rebel, mai exact, un boem care, odată ce a gustat apa curată a libertăţii s-a infectat incurabil iar sfârşitul său, atât de sugestiv, nu a fost decât o chestiune de timp.
Căci viaţa lui Paţurcă de peste două decenii încoace a urmat cu dureroasă fidelitate traiectoria tragică a ţării sale pe care ar fi vrut să o salveze prin cântec şi frondă.
Pe măsură ce anii treceau, viaţa bardului Pieţei Universităţii aluneca spre ultima consecinţă.
Considerat incomod pentru un regim care-şi multiplica tendinţele totalitare prin tot felul de faţete groteşti ale „democraţiei originale”, Cristian Paţurcă a fugit departe de o realitate care nu rezona cu muzica lui, cu viaţa lui.
Dacă se spune că Revoluţia îşi devorează copiii, la noi lucrurile au stat un pic diferit: aici au căzut victime orfanii acesteia, aşa cum au fost Vali Sterian, mort şi el în condiţii de-a dreptul dramatice şi acum, iată, Cristi Paţurcă.
Dacă oamenii autentici ai unei Revoluţii mai mult sau mai puţin autentice au nimerit sub roţile grele ale istoriei, „emanaţii” acesteia o duc bine mersi şi, prin Ion Iliescu, au dat măsura monstruoasă a unei paradigme politice de tip stalinist.
Paţurcă şi-a pierdut rând pe rând casa, sănătatea dar poate că pierderea cea mai mare, cea care l-a şi aruncat atât de timpuriu în moarte, este cea a speranţei. Ochii lui se împiedicau de un zid prin care vederea nu e posibilă decât cu ochelari de cal.
Cu Cristi Paţurcă moare o întreagă legendă, mai bine zis, o poveste despre nişte oameni tineri care au simţit încă din prima clipă uriaşul pericol pe care-l reprezenta noua stăpânire de tip FSN.
Poporul acesta nu a vrut să-l audă, cum nu tresare nici acum, la dispariţia lui, în timp ce nu înţelege de ce a rămas totuşi, coada Europei.
Cenuşa lui Cristi aruncată peste Piaţa Universităţii nu-i decât un gest patetic, ca atâtea altele care i-au marcat viaţa, atâta vreme cât arderea lui nu se poate transforma într-o lecţie adâncă despre un român adevărat. Dacă toţi am fi fost ca şi Cristi Paţurcă, sau măcar jumătate plus unu, cât ar cere regulile majorităţii democratice, soarta României ar fi fost astăzi cu totul alta.
Nu învăţăm însă nimic din pilda amară a unui român liber şi el rămâne astfel Golanul Absolut, pe care turma cuminte şi mancurtizată n-o să-l urmeze niciodată dincolo de prăpastia minciunii şi sărăciei în care se complace de vreo două milenii încoace.
Din focul lui Cristi Paţurcă a rămas doar cenuşa, ca şi din idealurile lui care nu au putut să devină şi ale neamului său.