Nu ştiu dacă de la Jorge Luis Borges încoace, a mai fost ridicată atâta în slăvi cecitatea ca sursă morbidă a scriiturii, aşa cum se face prin Sătmar de un sfert de veac încoace.
Îndelung metaforizatul ochi orb a lui George Vulturescu care sublimează în planul trăirii estetice un regretabil – dar atât de banal – accident, reflectă înainte de orice, o dramatică aridizare a resurselor poetice.
Niciun poet de pe lumea asta – bineînţeles dintre cei care speră că vor conta cândva, undeva – nu-şi rezumă întreaga operă poetică la câteva simboluri vidate de multă vreme de aroma originalităţii, cum sunt în cazul de faţă, ochiul, cuţitul, piatra, nordul şi cârciuma la care se adună nişte falşi ţărani care filosofează şi mai fals, clamând pe un ton sentenţios, expirate truisme.
Până la urmă, poate că George Vulturescu ar fi rămas un poet notabil, cu un univers interior destul de clar conturat, dacă nu l-ar fi angoasat mai mereu un demon nu întrutotul liric dar cine ştie, absenţa vederii binoculare poate că produce mutaţii într-un plan cu implicaţii psihalanalitice cu efecte nu tocmai lesne de explicat dar, trebuie să recunosc, uneori substanţializată cu măiestrie.
George Vulturescu este un om de peste 62 de ani, vârstă la care în mod inerent este obligatoriu să se tragă deja o linie. Ar fi nedrept să nu recunosc că poetul a făcut eforturi uriaşe, mult prea puţin răsplătite, pentru revista vieţii sale.
Numai că în cele peste 20 de ediţii ale Zilelor Poesis cred că invitaţii au avut strania senzaţie că oraşul acesta este locuit doar de un singur locuitor, însoţit de conjuncturale personaje secundare, învăluite în ceaţa cordială a aproximaţiilor, ca nişte accesorii menite să cimenteze un soclu care, fatalmente, nu poate să capete consistenţă „naţională”.
Creatorul este un egolatru prin definiţie şi de aceea blochează orice acces în turnul său de ivoriu. Dar atunci când el catadicseşte totuşi să coboare în Agora şi să organizeze lumeşti paranghelii „literare” , atunci trebuie să se gândească la faptul că oricâte măşti şi-ar pune – şi nu cred că-i lipseşte această abilitate, îndelung exersată în anii sulfuroşi ai interstiţiului totalitar – nu se poate dedubla la nesfârşit.
Da, domnule Vulturescu, Satu Mare poate că este un deşert cultural. Otrăvit însă de culturnicii care l-au mursecat şi l-au compromis cu oribilele lor pactizări cu regimul naţionalisto – comunisto – securist. Şi dacă tot aţi pomenit pustia, v-aş întreba ce contribuţie are la starea aceasta un om care de peste trei decenii şi jumătate este plătit de comunitate ca să facă – pur şi simplu – cultură, aşa cum sunteţi şi dumneavoastră?
Dar viaţa merge înainte stimate domnule director. Eu încă nu am împlinit 22 de ani, pe când dumneavoastră aţi sărit deja de 62. Şi-mi place să cred că nu-i vorba doar de o simplă şi strictă diferenţă biologică. Gândiţi-vă doar, că atunci când vom sărbători centenarul Vulturescu, şi să dea Dumnezeu ca să fim împreună (măcar) atunci, eu voi avea vârsta dumneavoastră de acum!
O ipotetică balanţă axiologică cvadrigenară oare unde ar înclina: înspre ceea ce iremediabil a trecut, ori înspre ceea ce inevitabil, vine?
Scrieţi cu atâta patos despre ochiul orb, despre orbire. Dar dacă vom ajunge la acel Centenar nu ştiu cum vom putea explica „orbirea” aceasta faţă de tânărul val literar sătmărean din anul de graţie 2013? Ei, dar până atunci mai sunt aproape patru decenii, eu voi deveni sexagenar – dacă statistica nu se va împiedica tocmai în bietul meu nume – şi numai astrele ştiu ce vârstă va alege eternitatea pentru dumneavoastră, atunci…
P.S.: Treceţi vă rog peste ameninţări şi şantaje. Eu m-am născut în 1991 şi nici măcar aerul pe care-l respiram în ceasul naşterii mele nu se mai sufoca în ceaţa roşie a comunismului pe care-l cunosc (şi) graţie odelor din „iepocă” pe care le-aţi semnat sincer şi frenetic! Pe dumneavoastră domnule Vulturescu nu v-a judecat nimeni. Şi haideţi să ne rugăm împreună ca nu cumva să o facă vreodată cineva!
Robert LASZLO