Sau
Ce legatura exista intre OBIECTIVELE PERSONALE, GUVERNUL Romaniei si Dumnezeu!!!
Inceput de an, ianuarie 2014… e un alt inceput cu vise, setari de intentii propuneri de noi obiective , schitare de planuri in vederea atingerii obiectivelor, un arsenal intreg de pregatire a noului an. Si totul pigmentat, asa cum ii sade bine unui optimist incurabil, cu multe multe sperante. Mda, pentru mine asa a inceput acest an!
Cu cateva saptamani inainte Andy Szekely, antreprenor, autor si speaker profesionist (unul dintre cei mai buni speakeri romani ai momentului , (daca nu chiar, cel mai bun), lanseaza o invitatie, pe data de 24 ianuarie, invitatie pe care am luat-o ca pe o provocare : ”Workshop de implementare cu tema : 2014 – De la obiectiv la rezultat”. Promisiunea acestui workshop: aducerea obiectivelor setate de la stadiul de simple fraze scrise pe o bucata de hartie la trecerea informatiei prin toate mecanismele necesare , pentru a o aduce in muschi. Adica , promitea ca ne va dezvalui drumul de la setarea obiectivului, presarat cu tactici si metode pas cu pas de setare planificare si implementare a obiceiurilor necesare atingerii obictivelor!
A fost cel mai tare seminar la care am participat vreodata si pentru asta ii multumesc. A fost de o incarcatura energetica fantastica, mesaje punctual transmise. Am vazut plecand de la acest seminar romani entuziasmati, exaltati, determinati, plini de incredere si speranta. Am vazut romani fericiti, convinsi ca incepand din aceasta zi pentru ei doar cerul este limita (”the sky is the limit”). Printre acei aprope 450 de cursanti prezenti la seminar (la cel de pe data de 24 ianuarie), ma numaram si eu. Am strabatut tara de-a curmezisul , plecand de catre Bucuresti, alaturi de un foarte bun prieten Dumitru Tiplea, anticipand amadoi calitatea mesajelor ce le vom primi in cadrul seminarului tinut de Andy. A fost extraordinar. Am plecat, de la acest seminar, cu o bucurie in suflet, amandoi convinsi ca acum , mai mult ca niciodata , avem clar definite ”De ce-urile” existentei , raspunsurile acestor ”de ce-uri ”, motivatiile menite sa alimenteze motorul viitoarelor noastre actiuni in vederea atingerii propriilor obiective (fiecare asa cum si le-a setat). Acum , mai mult ca oricand, stiam si eu si Dumitru ca se poate, stiam si de ce vrem ceea ce vrem si cum obtinem ceea ce ne dorim. DEPINDE DOAR DE NOI sa trecem la actiune si … voila ”visele devin realitate”!
Cu aceste ganduri, am pornit-o la drum din Bucuresti inapoi inspre casa, inspre locul unde se agata harta in cui … da sa stiti ca daca va gandeati la Radauti… nu, nu este vorba despre Radauti, este vorba despre Satu Mare 🙂 . Inca inainte de a iesi din Bucuresti au inceput dezbaterile pe marginea seminarului: Ce-ar trebui sa facem, cu ce ar trebui sa incepem, ce ne-ar putea impiedica in atingerea obiectivelor, ce metode de implementarea obiceiurilor am invatat, ce ar functiona si ce nu.
Intalnirea cu Dumnezeu
Mda, am intrat pe Autostrada Bucuresti – Pitesti. Afara, IARNA incepuse sa-si seteze si ea intentiile. Avea obiectivele ei atat de bine stabilite incat am avut la un momet dat impresia ca venea si ea de la seminarul lui Andy 🙂 . Dupa un fulguit usor la micul dejun, vantul incepu sa-si arate muschii transformandu-se cu repeziciune intr-un viscol amenintator, pe masura ce inaintam pe autostrada. De ce pe austostrada? Pentru ca daca intr-o prima faza, pana la ora 6, aceasta era inchisa circulatiei, de la ora 10, autoritatile au anuntat degajat ca ”autostrada s-a deschis si era perfect practicabila”. Dupa primii 10 km, incet, incet am realizat ca este o iluzie. Nameti de jumatate de metru asezati pe o carosabil , faceau ca acesta sa arate mai mult a drum forestier si am redus viteza. Circulam prudent uneori nedepasind 40-50km la ora. In fata noastra viscolul impingea nametii de pe camp pe autostrada (in lipsa parapetilor antizapada), iar vizibilitatea de multe ori nu depasea 5-6 metri. Entuziasmul nostru insa se pastra la cote ridicate. O sa ajungem acasa si o sa facem, o sa actionam, o sa revizuim planuri, o sa implementam obiceiuri , o sa REALIZAM VISE …. cand deodata, inaintea noastra, pe banda intai, un microbus alb (abia vizibil din cauza viscolului si troienilor) stationat. Trag in mod reflex de volan pe banda 2 , incerc sa controlez masina, suprinsa si ea de aparitie si de gestul meu din scurt, cand … pe banda 2 la alti cativa metri de noi … un alt autoturism intrat sub un tir. … Cu toate incercarile mele de a reintra pe banda 1 si de a evita impactul … BUUUUUM.
AU fost fractiuni de secunda, in care, simtind inevitabilul, din mintea mea au disparut OBIECTIVELE, iar prin fata ochilor mi s-au perindat intr-o succesiune fulgeratoare, imagini si persoane dragi mie: sotia, copiii mei, prieteni, parinti). Mi-am revizuit viata in cateva fractiuni de secunda. Fusesem cuprins de o pace si liniste ce parca nu-si aveau locul in contextul dat. Apoi am revenit la realitate. Autoturismul din fata mea era cu ambele roti din spate pe parbrizul masinii ce o conduceam. Una dintre roti intrase prin parbriz si statea agatata la o palma de capul meu. Parbrizul tandari, airbegurile frontale sarite. Imi intorc privirea inspre Dumitru, iar el se uita zambind linistit inspre mine. ”Doamne Dumnezeule iti multumesc”, am banguit. In acele momente, nu ma puteam gandi la altceva. Am coborat din masina sa verific masina din fata noastra. Jumatate din capota Renault-ului din fata botita sub tir, rotile ei din spate cocotate comod pe parbrizul Fordului meu, Tirul deasupra unui Opel, infundat intr-un alt tir, care la randul lui era catarat pe un Ford Mondeo si tot asa un sir de vreo 20 de autoturisme intercalate pe ici pe colo cu cate un Tir. Aoleu !!! Deschid masina din fata mea … 4 pasageri, speriati, dar intregi si nevatamati. ”Doamne Dumnezeule iti multumesc Doamne ca suntem bine! Dar oare ceilalti?” Dau sa verific in fata sa vad ce s-a intamplat…. lume speriata, urlete, tipete, panica si un viscol taios si rece …. Era ora 11. Sun la 112. Am raspuns la toate intrebarile pe care operatorii de la salvare, pompieri si politie mi le adresau, grabit si pe un ton de sincera ingrijorare (cel putin eu asta am simtit). Am verificat impreuna cu alti cativa soferi implicati. Nu erau raniti grav. Ii multumim din nou lui Dumnezeu. Ramanea acum sa asteptam, sa asteptam ca salvarea sa ia acele cateva persoane usor ranite ce solicitau ingrijiri, sa asteptam debarasarea si curatirea autostrazii si politia pentru constare acidentelor. Ramanea sa asteptam pompierii pentru descarcerare si platforme auto care sa degajeze zona si sa scoata in afara autostrazii autoturismele avariate. A fost o asteptare de 48 de ore, pana ca lucrurile sa revina la normal, adica, autostrada sa fie curatata si redeschisa.
Mda, in consecinta am avut suficient timp sa fac o analiza a celor pentrecute in ultimele 72 de ore si sa ajung la o concluzie:
Realizarea obiectivelor propuse, are alti doi factori de care poate depinde dincolo de setare, planificare si implementare etc. Si anume:
1. Dumnezeu – lucrurile se pot intampla sau nu in functie de voia LUI (in cazul meu, ii multumesc ca m-a ajutat sa merg mai departe inspre atingerea lor si nu m-a oprit din drum… la km 52, desi putea foarte bine sa o faca 🙂 )
2. Guvernul Romaniei – puteam sa ma dau peste cap in acele 48 de ore, ca daca institutiile statului, coordonate de mai susamintita autoritate nu s-au mobilizat mai repede, tot in nameti as fi ajuns 🙂
Cu recunostiinta lui Dumnezeu pentru sansa pe care mi-a mai acordat-o, cu multumiri lui Andy pentru calea pe care mi-a aratat-o si mai plin de viata ca niciodata … (am convingerea ca azi este prima mea zi dintr-o noua viata 🙂 )
Cristian Budau Boloban