Iulia Olaru s-a născut pe 22 februarie 1963 la Satu Mare, fiind psiholog de profesie la Direcția de Sănătate Publică Satu Mare o perioadă îndelungată. A semnat mai multe volume individuale de poezie: „ Dar din dar”, „Pe timp de tristeţe”, „Din buzunarele crinolinei”, „Doctorul magnetic – o stradă din Toroto”. De asemenea, împreună cu soţul ei, a semnat în 2013 volumul „Canon” şi postum volumul „Clarobscur şi fum”. A studiat pictura la Şcoala Populară de Arte Satu Mare debutând în Toronto în 2009.
Despre Iulia Olaru nu poate vorbi mai bine decât soțul ei, Edmund Francisc Balog, care ne-a povestit despre soția lui cu emoție.
Iulia Olaru – zbor fără aripi
Prima dată când am exclamat, în calitate de iubitor de artă și literatură a fost în 2003 când am participat la lansarea volumului de debut „Dar din dar” al Iuliei Olaru. Am asistat la curajul trăirii pe deplin în versuri a tristeţii şi a adevărurilor existenţiale, la curajul asumării unei expresii simple, libere, neînregimentabile.
Calea Iuliei spre artă nu a fost unul simplu şi direct. A debutat la 40 de ani. Din cel mai amplu interviu al ei acordat revistei Citadela, am înţeles că i-a luat o vreme îndelungată să dărâme pas cu pas, cărămidă cu cărămidă, zidul convenţiilor preluate prin educaţie şi mediu de provenienţă pentru ca să poată să-şi decorseteze sufletul şi să-şi întâlnească esenţa sufletească – pasiunea pentru artă şi talentul. Se poate interpreta că prin perioada mai lungă de gestaţie până la debutul artistic, Iulia parcă ar fi urmărit amânarea, augmentarea efectului senzaţiei de răsplată!
Destinul literar al Iuliei a fost interesant dacă ţinem cont şi de faptul că sătmăreancă fiind, în cercul literar din Baia Mare a fost admirată ca artist, admiraţia primind pe alocuri o tentă de adulaţie, mai ceva decât în oraşul ei de baştină. Iulia a publicat de asemenea cu succes şi în reviste din Iaşi. Ultimul ei volum de poezii s-a intitulat Canon, scris împreună cu mine.
Spirit idealist în căutarea „celei mai bune dintre lumi” a călătorit peste ocean, în Canada, unde a stat în jur de 6 ani urmând exemplul unor prieteni cu spirit practic, mult diferit de al ei. Pe continentul nord american, elanul artistic i s-a scurs picătură cu picătură, aproape a secat. „Totul e liniar, străzi liniare, paralele, intersectate şi atât”, își spunea Iulia.
Limba a fost o barieră şi ca să nu sucombe sufleteşte, s-a autoinventat începând să picteze. Surpriza a fost din nou atât de mare încât a ajuns într-un foarte scurt timp la notorietate. Catherine Kustanczy, un cunoscut critic de artă din New York, i-a acordat atenţie, scriind despre arta Iuliei. Picturile ei s-au vândut în cinci ţări: Sua, Canada, Germania, Italia și România.
Neîmplinirea sufletească pe un tărâm fad, bolnăvicios de obsesia eficienţei, dorul de părinţi, prieteni, de ţară, dar şi sănătatea şubrezită au îndemnat-o să revină înapoi acasă.
Iulia a trecut în nefiinţă într-o zi de vară din 2013, învinsă de boala mileniului trei.
Lui Damian, fiul nostru, acum în vârstă de 9 ani, i-au rămas moştenire câteva din picturile ei şi volumele de poezii şi convingerea că mămica îl vede de dincolo de curcubeu!
Damian, fiul Iuliei Olaru
Edmund Franc
Ultima noapte
rămas bun, inima mea
ştiu
e ultima noapte a lumii
stinge lumânarea în
finalul îmbrăţişării
înfrângerilor mele
refuză dimineţile deşarte
ce rătăcesc prin nisipuri caste
îngropând trandafirii
păcatelor nespovedite
tu muritoare mai tare decât rugăciunea
fii pe pace, inima mea
tu mi-ai sfinţit viaţa.
Singuri
suntem singuri
singuri
din totdeauna
pentru totdeauna
visăm diferit
atomii n-au ferestre
porţile n-au porţi
se plânge mult
în cer
cu lacrimile noastre
Dumnezeu îşi alină
însingurarea
nici o lacrimă
nu a rămas
neplânsă.