În inima satului Turț, la adăpostul pereților de lut care au ascultat generații de povești, s-a desfășurat o acţiune aproape uitată: muruitul. O mână de oameni se chinuie ca unele tradiţii să nu se piardă. În cadrul evenimentului „Noaptea Muzeelor la Sate”, la Casa-Muzeu din Turț, a avut loc o demonstrație de muruit – un ritual care e aproape să fie uitat, dar viu în memoria celor ce încă mai aud șoaptele bătrânilor.
Întâlnirea a fost mai mult decât o lecție de meșteșug, a fost o poartă deschisă spre rădăcini, spre poveștile tăcute ale satului. La moment au participat Mihaela Grigorean, etnolog la Muzeul Județean Satu Mare, Ioan Belbe, poet și fiu al satului Turț, Viorica Marița, directorul Centrului Cultural Turț și alţi localnici care sunt interesaţi de păstrarea tradiţiilor.
Ioan Belbe: „La noi, clepsidra timpului măsoară cu boabe de mălai”
Ioan Belbe a vorbit cu pasiune și emoție despre legătura sa cu satul natal. Belbe a descris, printr-o poezie scrisă de el, modul în care tradițiile simple și naturale ale locului l-au inspirat, subliniind importanța păstrării autenticității:
„Iubesc mirosul de bălegar, de grajd, de vaci,
Mai mult decât mirosul din orice cafenea.
Iubesc țăranii simpli și curați,
Vitalii mei actori de teatru și de cinema.
Mă simt legat de bivoli prin carul ce mă duce,
Mă închin acestor idoli prin laptele lor dulce.
La noi, clepsidra timpului
Măsoară cu boabe de mălai,
De grâu și de secară,
Iar trecerea e scârțâitul roții de la moară”
Viorica Marița: „Frământăm lutul ca pe un aluat fin”
Într-o demonstrație aproape ritualică, Viorica Marița, directorul Centrului Cultural Turț, a arătat cum lutul, amestecat cu balegă de cal și apă, devine viață nouă pentru pereții caselor.
„Aici avem un amestec de lut, pământ adus dintr-o zonă în care îi anume pentru muruit, balegă de cal și apă. Și se frământă până când se obține ca și un aluat fin, să se poată da pe pereți, să se omogenizeze și să rămână în momentul în care muruiești, să rămână fin pe perete. El trebuie foarte bine frământat”, a spus aceasta.
Mihaela Grigorean: „Casele tradiționale sunt o raritate. Nu le mai vedem decât însingurate în peisajul oașului”
Etnologul Mihaela Grigorean a vorbit despre semnificația arhitecturii tradiționale și despre cum casele din lut au devenit din ce în ce mai rare. Pentru ea, casele tradiționale sunt mai mult decât simple construcții; ele sunt entități vii, cu o respirație caldă și molcomă. Pereții de lut crapă, se deschid și se întorc la pământ dacă nu sunt îngrijiți. Muruirea poate fi privită şi ca un gest de vindecare, o mângâiere pentru sufletul casei.
„Nu le mai vedem decât însingurate în peisajul oașului. Ele au devenit o raritate. Și tocmai fiindcă sunt necesită acest tip de întreținere permanentă. Trebuie să ai grijă de ele pentru că materialele naturale durabile sunt permanent folosite de-a lungul anului. Exact ca și orice element din natură. Trebuie să știi de unde să iei lutul. Nu orice fel de lut este bun pentru lipit. Oamenii nu mai cresc animale. E foarte greu de găsit și balega. Și au devenit niște experiențe aproape singulare. Dar noi ne gândim că poate, cine știe, văzându-ne, poate că o să fie și tinerii curioși, să învețe, să deprindă tehnicile de lucru. Poate ei se gândesc că e ceva care ține de vremea bunicilor, și poate că nu se mai regăsesc”, a declarat Mihaela Grigorean.
Mieriu: Culoarea care leagă omul de cer
Într-un moment de introspecție, Mihaela povestește despre culoarea „mieriu”, acel albastru vibrant care decorează multe case din Oaș, ca o amprentă a cerului.
„Mieriu este o culoare care este specific arhitecturii tradiționale românești. Pentru că o putem găsi în mai multe zone, nu neapărat în Țara Oașului. Este o culoare care are o legendă, o poveste, pe care am auzit-o și eu mai demult. Bătrânii spun că ar fi vrut să aibă puterea văzduhului, locuind în case mierii, care să aibă culoarea cerului. De aceea există sate în Oaș, cum ar fi Racşa, unde spun culorii mierii serin sau celest. Deci, într-un fel sau altul, culoarea albastră e și o dorință a omului de a avea o viață senină. Poetic vorbind, este aspirația fiecăruia dintre noi. Să trăiască într-un loc cu echilibru sufletesc, cu seninătate și probabil că simțeau dorința aceasta de a se identifica cu culoarea albastră, care îl apropie pe om de cer. Talpa casei îl țintuiește și îl rădăcinează, iar această culoare mierie, cumva îl apropie de zborul pe care îl dorim fiecare dintre noi în viața noastră, spre zbor, spre seminătate, spre echilibru. Iar partea roșie care se trage, pentru că se trage o parte roșie, unii bătrâni spun că este un semn ca atunci când intrăm de fiecare dată în casă, să ne aducem aminte de sacrificiul lui Isus. Aceasta e ceea ce am auzit eu, cu siguranță sunt și alte. Dar mie așa mi-au spus oamenii, că omul așa trăia, cu dorința de a fi senin în viața lui, dar cu picioarele pe pământ și să-și aducă aminte de fiecare dată când intră în casă de sacrificiul pe care l-a făcut Isus. Deci cu credința în inimă”, a mărturisit aceasta.
Oameni și povești ale satului: Mihai Ioșchi, un om înalt de 2 metri
Evenimentul s-a transformat într-un dialog al amintirilor, cu povești despre meșteri ai satului care frământau lutul cu forță și pricepere. Ioan Belbe și-a amintit de Mihai Ioșchi, un meșter renumit.
„După cum îmi povestea taică meu și bunicul meu, unul dintre cei mai buni care lipeau o casă de bârne cu lut era Mihai Ioșchi, cum îi zicem noi. Era un om înalt de 2 metri, era cel mai mare om din sat. Și solid. Așa cum o fost, la vremea lui. Și a zis tata că ăla făcea un aghiaș de pământ, din ăsta. Avea niște picioare, 46 probabil. Zicea, două din alea de apă de 50 de litri într-o mână, 50 în cealaltă. Și când țâpa ăsta și începea cu picioarele să frâmânte pământul, îl făcea rapid. Și avea femei care îi dădeau, făceau calupuri de astea de lut și îl dădeau printre bârne, când erau numai bârnele de lemn. Și trebuia așa de tare să dea, să treacă lutul până în cealaltă parte, ca să se prindă bine. Și a zis tata că, când dădea Mihai cu câte o lopată de aia lui de mână, cum era, o zis că se clăteau și țiglele pe casă, așa de tare dădea. Un părete îl făcea în câteva ceasuri. Și pe urmă, după ce îl lipea, trecea o perioadă să mai zvânta și pe urmă vinea cu muruitul. Muruiau pe deasupra cu o pastă mai fină făcută și după ce se usca bine, bine, era dat cu var alb, cum o să-l dăm și aici, și pe urmă cu mierială”, a povestit acesta.
Evenimentul de la Turț a fost un adevărat omagiu adus tradițiilor, o reîntoarcere la valorile și meșteșugurile care au definit viața satului românesc de-a lungul secolelor.
Astăzi, în secolul modernismului şi tehnologiei, gesturile simple, frământarea lutului, muruitul pereților, sunt mai mult decât tehnici, sunt poezii scrise cu mâinile pe peretele timpului. Acestea sunt elementele care pot face din Ţara Oaşului (un diamant ascuns, nevalorificat) zona turistică numărul 1 din România. Autorităţile judeţene ştiu asta, au şi soluţia pe masă, însă fără acţiune totul riscă să se piardă…
