La Casa Eliezer din Micula, a avut loc o întâlnire emoționantă și necesară, cu tema hărțuirea și amenințările – fenomene tot mai prezente în viața de zi cu zi. Evenimentul a adunat formatori, specialiști și elevi, toți uniți de dorința de a înțelege și combate aceste forme de abuz.
Fondatorul Asociației Eliezer, Anton Varga, formator și consilier în adicții, a împărtășit mai multe cazuri anonime de violență și hărțuire, realități dureroase care i-a făcut pe cei prezenți să înțeleagă cât de fragil poate fi sufletul unui om atunci când este supus presiunii, batjocurii sau abuzului. Cu sinceritate și empatie, el a arătat nu doar partea întunecată a acestor experiențe, ci și că există drumuri spre vindecare și speranță.
Alături de el au fost prezenți polițiști și psihologi, oameni care, prin experiența lor, au oferit perspective clare și soluții concrete despre cum se poate preveni, recunoaște și combate hărțuirea. De asemenea, elevii de la Liceul din Turt au intrat într-un joc de rol care a arătat că vindecarea este posibilă atunci când alegem să fim sprijin, nu judecată.
Redăm, mai jos, mesajul transmis de Anton Varga în cadrul întâlnirii:
Trăim vremuri în care lumea s-a schimbat radical. Avem internet, libertate de exprimare, tehnologie la un click distanță. Și totuși, niciodată nu am fost mai vulnerabili la hărțuire și amenințări decât acum.
Astăzi, nu e nevoie ca cineva să ridice mâna asupra ta ca să te rănească. E suficient un comentariu pe o rețea de socializare, o fotografie editată rău-intenționat, un mesaj anonim trimis la miezul nopții. Cuvintele au devenit arme, iar tăcerea victimelor – terenul fertil pe care crește frica.
Uitați-vă în jur. În școli, copiii ajung să plângă pe ascuns pentru că sunt porecliți sau ironizați zi de zi. Mulți preferă să tacă, să îndure, până când unii cedează și aleg să renunțe la școală… sau, mai grav, la viață.
La locul de muncă, oameni competenți ajung să se îndoiască de valoarea lor. O glumă repetată la nesfârșit, o ironie constantă, un șef abuziv – toate acestea lasă răni adânci. Știți câți angajați din România raportează că au fost hărțuiți? Peste 20%. Dar realitatea e că cifra e mult mai mare. Pentru că cei mai mulți tac.
Și poate cel mai dureros: în propriile case, acolo unde ar trebui să fie siguranță, există violență. Încă auzim aproape zilnic: „o femeie a fost bătută”, „o mamă a fost ucisă de partenerul ei”, „un copil a crescut cu frica permanentă a pumnului”. Cum putem să acceptăm să fie normală o asemenea realitate?
Acestea nu sunt doar statistici. Sunt oameni. Sunt destine. Sunt lacrimi. Și poate, printre noi, sunt persoane care au trăit exact asta.
Dar vreau să vă spun ceva clar și răspicat: hărțuirea și violența nu sunt semne de putere. Sunt semne de slăbiciune. Cel care hărțuiește, cel care amenință, nu este puternic – este, de fapt, un om care își ascunde fricile, frustrările și neputința în spatele urii.
Și mai e ceva. Cel mai mare pericol nu este doar agresorul. Cel mai mare pericol este indiferența.
Atunci când vezi un coleg batjocorit și întorci capul.
Atunci când auzi o glumă rasistă, sexistă sau jignitoare și râzi ca să nu fii „diferit”.
Atunci când știi că cineva suferă acasă, dar spui: „Nu mă bag, nu e treaba mea.”
Această pasivitate este complicele agresiunii. Pentru că hărțuirea are nevoie de tăcere ca să supraviețuiască.
Și totuși, există speranță. Știți de ce? Pentru că schimbarea începe cu un singur pas. Cu vocea unui singur om.
Gândiți-vă: dacă un copil umilit ar auzi de la colegul lui: „Hei, nu e ok ce se întâmplă, sunt cu tine!”, cât curaj ar primi? Dacă un angajat ar simți sprijinul echipei, câți ar mai părăsi locul de muncă din cauza hărțuirii? Dacă o victimă a violenței domestice ar ști că nu este singură, câte vieți am salva?
Noi putem fi acea voce. Noi putem fi acel sprijin.
De aceea vă chem astăzi la trei lucruri:
- Să fim conștienți. Să recunoaștem hărțuirea atunci când apare. Să nu o minimizăm cu fraze precum „Eh, a glumit” sau „Nu e chiar așa de grav”. Ba da, este grav. Fiecare cuvânt rău repetat, fiecare amenințare contează.
- Să fim curajoși. Uneori e suficient să spui „Ajunge!” sau „Nu e corect!” pentru a rupe lanțul. Curajul e contagios. Atunci când unul are curaj, alții i se alătură.
- Să fim solidari. Nimeni nu trebuie să lupte singur. Acolo unde este un agresor, trebuie să existe și o comunitate care spune: „Nu vom tolera asta.”
Dragii mei, hărțuirea și amenințările pot să pară puternice, dar adevărul este că ele se prăbușesc atunci când ne unim. Atunci când vocea comunității devine mai puternică decât vocea fricii.
Închei cu un gând simplu: fiecare dintre noi poate fi diferența dintre disperare și speranță pentru cineva. Fiecare dintre noi poate fi motivul pentru care un copil merge cu încredere la școală, un angajat rămâne demn la serviciu sau o victimă găsește curajul să spună „Ajunge!”.
Nu rămâne singur. Și nu lăsa pe altul să rămână singur. Împreună putem opri hărțuirea și amenințările.
