Se împlinesc vineri, 13 decembrie, 36 de ani de când marele Nichita Stănescu s-a stins din viață. Poetul a murit din cauza unui stop cardio-respirator. În timpul vieții, el a făcut două vizite în județul Satu Mare, rămânând impresionat de calmul oamenilor de aici.
Despre vizita lui la Satu Mare a vorbit Carol Erdos, actorul sătmărean căruia poetul i-a fost mentor.
”Prima dată a venit în Satu Mare în anul 1982, când a fost impresionat de liniștea și cumpătarea în discuție a oamenilor de aici. Despre sătmăreni spunea mereu: ” Nu sunteți grăbiți ca regățenii că vine Dâmbovița și vă inundă.” De asmenea, Țara Oașului și oamenii de acolo l-au impresionat mult pe Nichita. Am fost cu el și la Săpânța, la Cimitirul Vesel. Când a citit pe crucile mormintelor a spus: ”Românul e poet inclusiv pe cruce și nu își ascunde defectele, dar știe să își aprecieze defectele chiar și pe cruce”, a spus Carol Erdos.
Actorul sătmărean a avut o relație specială cu poetul Nichita Stănescu.
”Relația dintre mine și Nichita s-a sedminetat pe niște aspecte ale trecutului vieții mele până atunci. I-am povestit că am lucrat în mină, prin câte examene de admitere am trecut și am fost respins, că sunt maghiar și nu pot preda istoria României sau limba română. Pe Nichita l-a impresionat cel mai mult faptul că eu am lucrat în adâncul pământului. Ca orice poet, el a văzut altfel lucrurile când i-am povestit că am trăit și am lucrat la 1.250 m adâncime în pământ sau că mi-am pierdut tatăl acolo, pe când aveam 11 ani, și am avut curajul să lucrez chiar și după acest incident. Toate aceste lucruri l-au impresionat pe Nichita și astfel relația dintre noi a devenit specială”, a mai spus Carol Erdos.
Așa cum relatează Dora Stănescu, soția Nichitei Stănescu, casa lui era mereu plină, iar ușa întotdeauna descuiată.
”La Nichita venea mereu lume, trăiam într-o casă deschisă. Veneau prieteni vechi, dar şi oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Poeţii tineri veneau pentru un fel de binecuvântare, iar el considera că nu trebuie să respingă pe nimeni. Spunea tot timpul: “De unde ştiu că nu bate la uşă Eminescu?” Erau mereu 5-6 oameni în jurul mesei noastre, toată ziua, şi se schimbau mereu. Nu era uşor, dar la un moment dat te obişnuieşti. Ne lega un sentiment enorm şi am făcut foarte repede echipă”, a spus Dora.
