Ultima actualizare: azi, 22:30
Locale

INTERVIU. Povestea celui ce face chitare pentru Metallica. A fost pilot de aviație la Satu Mare

Amatorii muzicii heavy metal au şansa de a-i vedea live pe membrii trupei Metallica, într-un show de senzaţie. Cum biletele au fost epuizate în 24 de ore de la punerea în vânzare – record absolut în România – este de aşteptat ca evenimentul să fie grandios. Pe scenă, vom avea un mic moment de mândrie: James Hetfield, liderul band-ului american, va folosi două chitare comandate special şi pirografiate de un artist român, Dinu Muradian.

Povestea lui Dinu Muradian întrece orice scenariu de carte de succes. Până la 30 de ani, a fost pilot de aviaţie, iar luna august 1983 l-a prins împrăştiind insecticide peste campurile de sfeclă din judetul Satu

Mare. Dorinţa de libertate l-a împins spre un gest extrem: a părăsit ţara cu un avion utilitar AN-2 spre vestul Europei, în Austria:

„Aveam 30 de ani. Eram angajat al Întreprinderii de Aviaţie Utilitară şi lucram la Carei. Am stabilit cu mecanicul meu Haas Iosif să «fugim» peste hotare. În dimineaţa zilei de 25 august 1983, m-am trezit la scara avionului cu el şi, spre surpriza mea, şi cu soţia lui, Agneta. Nu mai aveam cum să dau înapoi. Pe o ploaie torenţială, toţi trei am traversat Ungaria zburând foarte jos – la 3-5 metri înălţime – pentru a nu fi detectaţi de radare. După aproximativ trei ore eram deasupra Austriei. Aveam doar o hartă mică, ruptă dintr-un vechi atlas geografic. Am intrat în Austria prin sudul ei, iar eu voiam să ajung la Viena. După vreo 45 de minute de zbor, din cauza ceţei şi a ploii puternice, am renunţat şi am luat hotărârea să aterizăm chiar pe autostrada de sub noi, A17. Am reuşit să pun avionul la sol la vreo sută de kilometri sud de Viena, după ce maşinile s-au oprit pe autostradă. Din cauza ploii torenţiale era să nu reuşim, dar totul s-a încheiat cu bine şi astfel am ajuns în lagărul de refugiaţi din Traiskirchen”, povesteşte Muradian.

În România, a fost condamnat imediat, în lipsă, la 25 de ani de închisoare, amendat cu 450.000 lei şi i-a fost confiscată în totalitate averea. Austriecii nu au dat curs cererii de extrădare cerută de Ceauşescu, astfel că după 5 luni petrecute în Austria a luat drumul Americii. Abia după 17 ani, în anul 2000, Tribunalul Suprem l-a absolvit total în urma admiterii unui recurs în anulare.

În SUA, a lucrat mulţi ani în inginerie civilă, ca designer, însă niciodată nu a uitat de pasiunea sa: pirogravura, pe care a transformat-o cu timpul în artă. Pirografia, o nouă tehnică inventată de acest român, presupune „desenul/ gravarea” pe lemn, hârtie, piele sau os, cu ajutorul unui „creion electric” ce are un vârf încălzit aproape la roşu.

„Lucrările mele pot avea dimensiuni de la câţiva centimetri la câţiva metri pătraţi. Totul este lucrat manual, sub lupă. Tehnica de ardere este un proces îndelungat, «în straturi», iar timpul de lucru variază de la câteva ore la câteva sute de ore. De aceea şi preţurile sunt relativ ridicate, pornind de la câteva sute şi ajungând la mii de euro sau de dolari. Pirografia se poate executa pe orice obiect care are o bază lemnoasă”, povesteşte Dinu Muradian.

În SUA, a locuit în multe locuri, prima data în Atlanta, apoi în Los Angeles, până în 1990. Obsedat de cutremure, mai ales că cel din 1977 l-a prins la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie Aurel Vlaicu de la Bobocu, Buzău, a decis să se mute din California în Hawaii, pe insula Kauai. Acolo, avea sa fie martorul unui alt dezastru: în septembrie 1992, uraganul Iniki a măturat şi aproape că a distrus întreaga insulă, astfel că în 1993 a revenit pe continent, la Seattle, în statul Washington. După 10 ani petrecuti în Seattle şi San Francisco, a revenit în ţară, pentru a avea grijă de părinţii săi bolnavi. Din 2010, Muradian a trăit în Canada, în Toronto, până anul trecut, când s-a hotărât să revină în Hawaii, pe insula Oahu, în Honolulu, capital statului.

În toţi aceşti ani, a schimbat complet tehnica pirogravurii:

„Din nefericire, pirogravura a fost percepută întotdeauna ca un fel de meşteșug popular, ceva naiv, mai mult pentru distracţia copiilor. Nu eram deloc mulţumit de instrumentele tradiţionale folosite, aşa că am început să modific «ciocane de lipit» electrice, ajungând în final la un aparat prin care am revoluţionat de fapt întreaga tehnică a pirogravurii. În acel moment totul s-a schimbat, iar rezultatele depăşeau orice aşteptări. Mai mult, ele au început să arate parcă prea bune pentru a fi şi adevărate. Sunt cam singurul din lume care face pirografie în această tehnică şi singurul care face pirografie pe instrumente muzicale de comandă”, spune românul.

Dar să revenim la Metallica. Dinu este prieten cu Zach Harmon, tehnicianul care se ocupă de 30 de ani de instrumentele trupei de heavy-metal. Prima dată, cei de la Metallica l-au contactat pe Muradian prin 1995, pentru a pirografia Explorer-ul, chitara de bază a lui James Hetfield.

„Discutând cu James Hetfield, el mi-a spus că vrea pe chitara lui o imagine cât se poate de înfricoşătoare, aşa că după vreo două săptămâni am convenit asupra unui craniu de cerb, care lui i s-a părut îndeajuns de… groaznic. Aşadar, i-a plăcut, iar eu am trecut la treabă”, spune Dinu.

În urmă cu trei ani, fiind în Toronto, a fost căutat din nou de celebrii rockeri:

„Zack Harmon m-a contactat şi mi-a comunicat că Hetfield cântă câteva părți din celebra lor trilogie Unforgiven la o chitară semiacustică, dar că ar vrea să o schimbe cu ceva lucrat de mine. Mi-au trimis chitara după ce în prealabil au curăţat lacul de pe faţa ei. Eu lucrez de obicei doar pe lemn natur, fără nimic pe el, dar acesta era un caz «excepțional». Am făcut un grup de schiţe photoshopate cu imagini scoase de pe un video al lor. Le-am trimis ideea şi au zis: «Wow! Ce mişto!» James a vrut să adaug şi o lozincă de-a lui, care nici acum nu prea ştiu ce simbolizează (n.r. – e un vers din Unforgiven 2). Am pirogravat-o şi pe aceea şi în două săptămâni avea chitara. I-a plăcut mult, chiar dacă a plătit din plin pentru ea. De atunci am văzut că o foloseşte continuu, în toate concertele, atunci când cântă trilogia «Unforgiven»”.

Dinu s-a întâlnit de două ori, în backstage, cu celebrii metalişti. Prima dată a fost în Seattle, în 1995:

„M-am văzut cu James Hetfield şi cu Kirk Hammett în culise, înainte de concertul de la Sonics Arena. Adevărate «bestii» pe scenă, Hetfield şi Hammett m-au făcut atunci să mă simt foarte, foarte important. Curaţi, foarte manieraţi, un pic timizi acolo în culise, ambii m-au impresionat, astfel că am devenit un fel de fan al lor”, a povestit Muradian întâlnirea cu membrii trupei Metallica.

A doua întâlnire s-a petrecut la Toronto, în urmă cu 3 ani. A fost la fel de impresionat de băieţi, care s-au purtat ca şi cum era de-al lor. Artistul a punctat:

„De fiecare dată am avut o senzaţie nemaipomenită urmărindu-i când foloseau instrumentele pirografiate de mine. Vă mărturisesc, e ceva de nedescris să-l vezi pe James Hetfield sau pe marele bluesman BB King pe scenă, în lumina reflectoarelor, cântând în faţa a mii de fani la chitarele la care eu transpirasem zile și nopți lucrând”.

Dinu Muradian a mai pregătit o lucrare pentru celebra formaţie americană, în urmă cu o lună. I-a plăcut mult o serie de fotografii făcute de fani în mai multe concerte ale formației din Europa. A pirogravat-o pe lemn şi a ieşit o nouă operă de artă: cei patru, cu spatele, în lumina reflectoarelor, într-un moment de triumf. Un triumf şi pentru Dinu Muradian, evadat ca-n filme din România comunistă, purtat de viaţă pe întregul continent nord-american şi ajuns în cel mai izolat loc din lume: paradisul polinezian. „Niciodată nu prea mi-a plăcut cartea, însă nu cred că se putea să ajung mai departe de-atât”, obişnuiește să glumească Dinu Muradian.

Humuhumunukunukuapua’a

De când a ajuns prima oară în Hawaii in 1990, Dinu i-a fascinat într-un fel pe localnici prin faptul că putea citi perfect în polineziană:

„E o limbă cu pronunţare fonetică, la fel ca româna. Pentru americani e mai greu să pronunţe fonetic, dar nu şi pentru români. Prea multe nu înţelegeam, dar citeam perfect. Hawaiienii erau încântaţi. Alfabetul lor are doar 13 litere şi de aceea ei dublează în cuvintele lor silabe întregi. Ştii cum se numeşte peştişorul lor naţional? «Humuhumunukunukuapua’a». Dar mai au un peştisor, cu numele mai lung decât acesta: «Lauwiliwilinukunuku’oi’oi».

Deşi locuieşte în cel mai frumos loc din lume, Dinu nu mai este la fel de impresionat ca la început.

„E mişto pentru turişti, ei sunt toți veniţi la distracţie, dar când locuieşti şi munceşti aici, după cel mult două săptămâni, intervine rutina. Mai mergem în weekend-uri la plajă, în vizite sau diverse drumeţii (n.r. – Dinu se află în Hawaii împreună cu prietena lui, româncă de asemenea). Oricum, Hawaii rămâne un loc splendid, poate cel mai frumos de pe planetă, un mic paradis verde-azuriu. Hawaiienii au un cu totul alt mod de a aborda viaţa. Rămâi perplex când vezi cât de puţin contează pentru ei banii. Mult mai importante sunt sufletul şi mulţumirea interioară. Nu e de mirare că salutul lor preferat este «Aloha!», însoţit de binecunoscutul semn «shaka sign», sau «hang loose», adică «stai relaxat, fii liniştit!». E acel pumn strâns cu degetul mare şi cel mic departate.

Până în 1959, când au devenit al 50-lea stat din Uniune, erau un regat. Acum mulţi îi consideră pe americani, pe nedrept, un fel de «cotropitori», mai ales pentru că au făcut din insulele lor un vârf de lance super-militarizat în Pacific. Aici a avut loc şi celebrul atac de la Pearl Harbour, despre care întreaga lume ştie şi care a provocat bombele nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki din august 1945. Oricum, fără această «cucerire» a americanilor, insulele ar fi fost mult, mult în urmă, din toate punctele de vedere. Turismul la maximum i-a scos din sărăcie. Anul trecut în ianuarie, în Honolulu a fost un caz în care dintr-o greşeală s-a anunţat ca fiind real un atac cu rachetă balistică nucleară lansat de Coreea de Nord. Toată populaţia, inclusiv turiştii, a trecut prin clipe de groază căutând cu disperare adăposturile pentru atac nuclear. Paradisul lor e acum, într-un fel, sub ameninţare, fiind cel mai apropiat spaţiu american de Coreea de Nord”, a conchis Dinu Muradian.

Dor de România?

Dinu nu a rupt legăturile cu România.

„Ştii cum e, nici o altă ţară nu e ca aceea în care te-ai născut. Când vin la București, primele doua-trei saptămâni sunt frumoase, apoi sunt din ce în ce mai nerăbdător să plec. S-a ridicat mult România, dar ar putea avea parte de lucruri şi mai bune, şi mai curate. Păcat că nu avem oameni politici mai deştepti şi mai puţin puşi pe furat!”. Pe insula Oahu în care locuieşte, în Honolulu, Muradian şi prietena lui nu au cunoscut alţi români, doar o bună prietenă, de origine maghiară, din Cluj, măritată cu un american. „Probabil că mai sunt şi alţii, dar stau… cuminţi şi ascunşi”, mărturiseşte zâmbind Muradian. Oricum, întotdeauna atunci când lucrez, ascult pe cele două laptop-uri de pe masa de lucru programele de ştiri tv româneşti, aşa că pot spune că sunt informat la zi de tot ceea ce se petrece în România”.

Pirografiază ukulele hawaiiene şi piese unicat pentru marii producători de instrumente

După o lungă perioadă în care a lucrat pentru Viorile Gliga din Reghin, Dinu Muradian pirografiază acum în majoritate celebrele chitare hawaiiene, cunoscutele ukulele. De asemenea, lucrează pirografie pe lemn de mango pentru un celebru lanţ de Galerii de artă din insule (Martin and MacArthur) şi continuă să lucreze pe aşa-numitele instrumente muzicale „one of a kind” – unicat, ale marilor producători ai lumii: ESP, Fender sau Gibson Guitars – chitare, banjouri, viori, viole, violoncele, mandoline şi ukulele.

Sursa: Antena 3

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.