De ce ne rugăm pentru cei morți? Pr. Cristian Boloș, despre Luminații și viața de după moarte

De ce ne rugăm pentru cei morți? Pr. Cristian Boloș, despre Luminații și viața de după moarte. În apropierea zilelor de 1 și 2 noiembrie, când în Satu Mare are loc tradiționala pomenire a celor plecați dintre noi, întrebarea „De ce ne rugăm pentru cei morți?” revine în atenție. Ce înseamnă, din perspectiva credinței creștine, rugăciunile, lumânările, parastasele și pomenile făcute pentru cei adormiți și de ce sunt ele considerate importante?

Pr. Cristian Boloș explică, pentru PortalSM, semnificația acestor rânduieli, diferența dintre moarte și „trecerea în neființă”, precum și rostul Luminațiilor și al Moșilor de toamnă în viața creștinilor.

„În acest an, Luminaţiile (1, 2 noiembrie 2026), precum şi sâmbăta celor adormiţi – Moşii de toamnă (7 noiembrie 2026) constituie o perioadă binecuvântată în care Biserica a rânduit să se săvârşească pomenirea morţilor, ridicându-se parastase, aprinzându-se lumânări şi făcându-se milostenii. Nu înseamnă că în restul anului nu ne aducem aminte de cei adormiţi întru Domnul. Există multe voci care susţin că rugăciunile adresate lui Dumnezeu pentru cei morţi ar fi un non-sens. Nu este aşa.

Spre a sesiza importanţa rugăciunilor făcute pentru cei plecaţi pe calea veşniciei se impune să stabilim distincţia dintre judecata particulară şi cea universală, de unde decurge, în mod normal, diferenţa dintre Rai şi iad, dintre viaţa veşnică şi osânda veşnică. În primă instanţă, trebuie să ne mărturisim credinţa fermă în viaţa de după moarte, în viaţa viitoare. Moartea reprezintă sfârşitul vieţii trupeşti şi începutul vieţii cereşti sau al nefericirii; depinde cum trăim pe pământ: săvârşind binele ori stăruind în rău.”

Prin judecata particulară înţelegem judecata la care este supusă fiecare persoană îndată după moarte, adică după despărţirea firească a sufletului nemuritor de trupul muritor. În urma acestei judecăţi, sufletul este trimis în Rai sau în iad, unde va rămâne până la Judecata de Apoi. Un alt loc sau o altă stare între Rai şi iad nu există. Chiar dacă un om a murit fără a se împăca, prin pocăinţă, cu Dumnezeu şi cu semenii, şi după moarte sufletul său a ajuns în iad, noi avem datoria de a ne ruga pentru iertarea păcatelor sale, ca Dumnezeu, la judecata viitoare, să Se milostivească, să-l ierte şi să-i acorde fericirea veşnică. De aceea sunt atât de importante rugăciunile pentru cei morţi. Un suflet aflat acum în iad, prin rugăciunile noastre, poate ajunge, la final, în fericirea veşnică”, transmite Pr. Cristian Boloș. 

El spune că „a muri” nu înseamnă „a trece în neființă”.

„Potrivit învățăturii de credință, moartea este, în același timp, un final al vieții trupești și un început al celei cerești. Sfântul Vasile cel Mare scria că adevărata filosofie constă în cugetarea la moarte şi la cele de după ea, având în vedere faptul că trăim în timp și ne pregătim pentru veșnicie. Viața pământească a omului își găsește finalul în moarte, dar moartea este generatoarea unei vieți noi, este poarta spre veșnicie. Omul se naște spre a trăi pe pământ și moare născându-se pentru o altă viață.

Ținta pe care sperăm s-o atingem este mântuirea sufletului, dobândirea vieții și a fericirii veşnice, deoarece pe pământ nu avem „cetate stătătoare”, ci numai în Cer. De la Învierea Domnului Iisus Hristos (prin care moartea a fost învinsă) și Înălțarea Sa la cer, desprindem ideea că „a muri” nu înseamnă „a trece în neființă”, precum anunță, din nefericire, multe persoane în ziare decesul rudelor. Trecerea în neființă nu este același lucru cu „trecerea la cele veșnice”. A cădea în neființă presupune a te prăbuși „în afara” lui Dumnezeu, însă acel „în afară” este inexistent, întrucât Dumnezeu este atotprezent. A ne prăbuși în neființă echivalează cu o încetare definitivă a existenței, cu o dispariție într-un neant ireversibil, ceea ce contrazice existența unui suflet nemuritor, care, după despărțirea sufletului de trup, se întoarce la Dumnezeu, de unde își are proveniența prin creație, urmând să se reunească la Judecata de Apoi.

Așadar, după moarte noi nu încetăm să ființăm. Moartea permite accesul sufletului în Rai sau în iad, în funcție de faptele fiecăruia săvârșite în efemera viață terestră: bune sau rele, în virtutea libertății de voință, a rațiunii şi a discernământului cu care suntem împodobiți, nefiind supuși unui destin implacabil.

Știind că expresia „a trece în neființă” exclude învățătura Bisericii despre viața veșnică, avem datoria să dovedim o atenție mai mare în momentele în care ne manifestăm compasiunea pentru familiile celor adormiți întru Domnul și trecuți la cele veșnice”, a transmis pr. Boloș pentru PortalSM.

Preotul Cristian Boloș vorbește și despre pomenirea morţilor.

„Poporul român crede cu tărie în viaţa de după moarte. Fiecare creştin are convingerea fermă că o dată cu moartea nu se sfârşeşte totul. Moartea este concepută ca un sfârşit al vieţii pământeşti şi totodată ca un început al vieţii cereşti sau al osândei veşnice; depinde cu cine ai trăit pe pământ: cu Hristos sau cu diavolul. Unii oameni mor împăcaţi cu Dumnezeu, cu semenii lor şi cu ei înşişi prin Sfintele Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei, iar alţii se duc nepregătiţi la întâlnirea cu Judecătorul suprem.

După moarte nimeni nu mai poate lucra nimic pentru propria sa mântuire, fiindu-i de folos numai rugăciunile Bisericii şi ale celor rămaşi în viaţă. Astfel, se ridică parastase şi se fac pomeniri pentru sufletele celor plecaţi pe drumul fără de întoarcere, fiind rânduite anumite zile speciale în curgerea anului pentru acestea. În acelaşi timp, se aprind lumânări în biserici şi pe morminte. Pomenile şi parastasele care se fac sunt şi un semn de respect pentru cei adormiţi întru Domnul, un semn că n-au fost uitaţi, ci că amintirea lor rămâne mereu vie în sufletele celor vii.

Potrivit religiei creştine, ziua de sâmbătă este închinată morţilor, întrucât Mântuitorul Iisus Hristos, răstignit vineri pe cruce, a stat sâmbăta în mormânt, înviind duminica. Prin urmare, în ziua sâmbetei ne putem apropia, mai intens, de cei adormiţi”, mai transmite acesta. 

Preotul Cristian Boloș vorbește și despre  „Moşii de toamnă”, în care se fac pomeniri pentru morţi.

„În municipiul Satu Mare, s-a statornicit obiceiul ca pomeniri ale morţilor să se facă şi în zilele de 1 şi 2 noiembrie. Aceste pomeniri poartă numele de „Luminaţii”. Credincioşii se îndreaptă cu pioşenie spre cimitire, spre morminte, pe care le împodobesc în prealabil cu flori, candele, lumânări şi aşteaptă venirea preotului pentru a-i pomeni prin rugăciuni şi cântări pe morţii fiecărei familii. Totodată, la morminte se ridică un parastas, intonându-se: „Cu Sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci viaţă fără de sfârşit”. Domneşte o atmosferă de adâncă evlavie, fiecare meditând cu profunzime la esenţa vieţii şi a morţii, la faptul că toţi suntem muritori şi că o dată cu sfârşitul vieţii trupeşti începe o nouă viaţă. Credinţa în viaţa veşnică este o coordonată esenţială a demnităţii de creştin. Dacă nu credem în viaţa care ne aşteaptă, însăşi credinţa noastră în Dumnezeu este un non-sens, întrucât nu am fost creaţi doar pentru timp, ci pentru veşnicie: pentru o veşnicie fericită. Acesta e scopul lui Dumnezeu cu privire la om.

A ne aduce aminte de cei morţi/adormiţi reprezintă una dintre datoriile noastre ca oameni şi creştini, iar rugăciunile înălţate pentru sufletele lor au menirea de a-L îndupleca pe Dumnezeu, ca El să-Şi manifeste faţă de ei iubirea, iertarea şi bunătatea la Judecata de Apoi. Chiar dacă acum unii suferă în iad, s-ar putea ca prin stăruinţa noastră în rugăciune, Bunul Dumnezeu să îi ierte şi să-i facă părtaşi la fericirea cea veşnică. Aşadar, să nu-i uităm niciodată pe cei plecaţi dintre noi. Soarta lor în veşnicie atârnă de noi, aşa după cum veşnicia noastră depinde şi de urmaşii noştri şi care vor proceda exact cum ne manifestăm noi acum. Viitorul stă în atitudinile pe care le adoptăm şi în exemplul nostru personal.

„Pomeneşte, Doamne, ca un bun pe robii Tăi, că nimeni nu este fără de păcat fără numai Tu, Cel ce poţi şi celor adormiţi a le da odihnă”, încheie pr. Cristian Boloș.