Tompa nu mai apare astăzi pe hartă ca localitate de sine stătătoare. Din cătunul în care erau odinioară 17 case, familii numeroase, copii, meseriași și gospodării pline de animale au mai rămas câteva construcții, multe dintre ele în paragină. Unul dintre oamenii care mai pot spune povestea locului este Gheorghe Rus, născut în Tompa și mutat ulterior în Turț-Băi. Cioban de-o viață, el încă urcă pe dealurile pe care alerga desculț în copilărie și își amintește o lume care astăzi aproape că nu mai există.
Tompa era un cătun mic, dar plin de viață. Gheorghe Rus își amintește că erau 17 case, însă în gospodării trăiau multe familii și foarte mulți copii. Oamenii se gospodăreau cum puteau, creșteau animale, lucrau pământul și încercau să producă aproape tot ceea ce aveau nevoie.
Copiii munceau de mici, dar găseau timp și pentru joacă. Mergeau cu oile, cu vacile sau cu mieii, apoi se adunau unii cu alții.
„Umblam desculț, cu vaci, cu miei. Picioarelor nu le trebuiau pantofi. Așa era.”
Viața nu era ușoară, iar școala trebuia uneori împărțită cu munca.
„Mergeam să fac bani de haine, de teniși, de cămăși, să merg la școală. Mergeam la școală câte o zi, două, trei, apoi mergeam la oi. Așa era.”
Un cătun în care fiecare știa să facă ceva
Deși Tompa era mic, oamenii nu depindeau pentru orice de localitățile din jur. În cătun exista tâmplar, exista om care construia case, erau oameni care făceau căruțe și sănii sau care prelucrau pieile animalelor.
Era vâltoare, era pălincie și exista un loc pentru prelucrarea cânepii. Aproape fiecare lucru necesar unei gospodării putea fi făcut de cineva din apropiere.
Oamenii aveau oi, vaci și alte animale, cultivau cartofi, porumb, grâu sau ovăz și se bazau în primul rând pe ceea ce puteau produce singuri.
Când ceva lipsea, însă, drumul putea fi lung.
„Mergeam noaptea la 12 după o pită. Atunci era criză cu pita.”
Pentru măcinat, oamenii ajungeau chiar până la Halmeu.
„Înghețai pe ștraf până la Halmeu. Mergeai la moară și stăteai acolo. Îți dai seama câți kilometri făceai?”
Apa din zonă era folosită pentru aproape toate treburile gospodăriei. Acolo se spălau hainele și se prelucra cânepa.
„Mașina de spălat era manuală”, spune Gheorghe Rus.
Pe jos la biserică, prin ploaie și zăpadă
Tompa nu avea biserică, iar oamenii mergeau spre Turț. Pe jos.
„Pe jos. Pe jos în ploaie.”
Nici iarna nu îi oprea. Gheorghe Rus își amintește zăpezi foarte mari și seri în care tinerii se întorceau acasă târziu, după ce mergeau la biserică, la joc sau la fete.
„Veneam acasă la 12, la unu, la două noaptea. Era întuneric. Dar era cărare, știam drumul.”
Astăzi, privind în urmă, spune că oamenii de atunci erau obișnuiți cu altfel de condiții.
„Acuma lumea nu mai merge prin ploaie nici dacă are ploier.”
„Doamne, aici au fost nunți!”
În locul în care astăzi se văd case părăsite și vegetație se făceau cândva nunți care țineau aproape o săptămână.
Și nunta lui Gheorghe Rus a avut loc în Tompa, la casa părintească.
„Aici mi-a venit mireasa. Aici s-a jucat steagul.”
Pregătirile începeau cu zile înainte. Oamenii mergeau după lemne, ridicau șatra, pregăteau mâncarea și se ajutau între ei.
„Toată săptămâna ținea. Atunci nu mergeai la cămin. Mergeai în pădure după lemne, făceai șatra și nunta era acasă.”
Pentru nunta lui au fost tăiate cinci oi și, spune el, au fost pregătiți 170 de litri de pălincă.
„Dacă credeți, bine, dacă nu… 170 de litri de pălincă. De când a început nunta până s-a gătat, atâta a trecut.”
„Geme Tompa”
Una dintre amintirile care arată cel mai bine cât de mult s-a schimbat locul este cea legată de colindat.
Pe vremea când toate casele erau locuite și cătunul era plin de oameni, colindele se auzeau departe.
„Mai demult, toată lumea zicea: «Geme Tompa». Când colindam, se auzea. Ziceau oamenii în sat: «Geme Tompa, cum se aude cum colindă».”
Astăzi, expresia are pentru el un cu totul alt sens.
„Dar acum geme vântul. Acum nu mai geme nimeni.”
Un bătrân îi spusese că Tompa va rămâne pustiu
Când avea aproximativ 14-15 ani, Gheorghe Rus ajuta un bătrân din cătun la cosit și la diferite munci. Omul știa plante medicinale, știa să bată coasa și cunoștea foarte bine locurile.
Dar vedea și că oamenii începeau să plece.
La un moment dat, i-a spus tânărului de atunci că va veni o zi în care Tompa va rămâne pustiu.
„Mi-a spus: tu, că te-ai legat cu oile, poate că vei rămâne pe aici, dar o să vezi că va veni timpul când nu va mai fi nimic. N-o să mai auzi pe nimeni cântând, n-o să mai auzi pe nimeni strigând. Va fi pustiu și vor fi sălbăticiunile.”
Atunci îi era greu să creadă. Acum spune că vorbele bătrânului s-au împlinit.
„Ia că am ajuns vorbele lui. Avea dreptate. Toți pleacă. Nu mai stă nimeni aici să facă o casă, să se înmulțească.”
Din 17 case, au rămas ruine și câteva locuințe de vară
Astăzi, multe dintre casele din Tompa sunt în paragină sau distruse. Vegetația a cuprins gospodării întregi, iar urmele satului de altădată se pierd încet.
Doar câteva case mai sunt amenajate astfel încât să poată fi locuite, în special pe timpul verii. În zonă nu există curent electric, iar viața permanentă a comunității a dispărut.
Tompa nu mai apare ca localitate distinctă în actuala organizare administrativă a comunei Turț. A rămas însă în memoria celor care s-au născut aici.
Un loc uitat, redescoperit astăzi
Astăzi, Tompa începe să fie redescoperită. Mihaela Grigorean, originară din Turț și implicată în proiectul Via Oaș, este unul dintre oamenii care readuc în atenție aceste locuri și poveștile lor. Traseul Via Oaș ajunge și în zona Turțului, într-un proiect care își propune să lege prin drumeție locurile, natura și patrimoniul Țării Oașului și care urmează să se conecteze cu Via Transilvanica..
Pentru drumeți, Tompa poate fi astăzi o oprire aparte: un loc liniștit, cu case tradiționale extraordinar de frumoase chiar dacă dărăpănate.
Iar dacă au norocul să îl întâlnească pe Gheorghe Rus, pot afla cum era viața aici înainte ca satul să se golească: cum se mergea pe jos la biserică, cum se făceau nunțile, cum se lucra cânepa, cum răsunau colindele și cum fiecare om din cătun avea rostul lui.
Ciobanul care încă urcă pe dealurile copilăriei
Gheorghe Rus este unul dintre cei care păstrează vie această memorie. De peste 50 de ani merge cu oile, iar astăzi are aproximativ 100 de oi și 20 de capre.
Străbate aceleași dealuri pe care le cunoștea de copil și spune că între om și animale se creează, în timp, o legătură greu de explicat.
„Oaia îl cunoaște pe om. Și te cunoaște când ești nervos sau ai ceva. Ea știe.”
Lupii continuă să fie un pericol. Anul acesta i-au luat o oaie, iar anul trecut șapte.
Cu toate acestea, Gheorghe Rus continuă să urce zi de zi.
Întrebat dacă nu îl dor picioarele după atâția ani, răspunde râzând:
„Cum să doară? Nu se rup, nu merg la service. N-au fost deloc la service.”
Tompa nu mai este astăzi satul cu 17 case, copii și gospodării pline. Nu se mai aud căruțe, nu se mai pregătesc nunți de o săptămână și nu mai răsună colindele de pe un deal pe altul.
Dar locul începe să fie descoperit din nou de oameni care îi străbat potecile și vor să îi afle povestea. Iar cât timp Gheorghe Rus mai urcă pe aceste dealuri și spune ce a fost aici, Tompa nu a dispărut cu totul.
A rămas în ruinele caselor, în peisajul spectaculos, în amintirile celor plecați și în câteva cuvinte care descriu cel mai bine diferența dintre atunci și acum:
„Mai demult gemea Tompa. Acum geme vântul.”
Felicitări pentru articol.