Vasile Marina, Văsâca, că aşa-l alintă maică–sa, este un tânăr de 17 ani din Certeze. Spre deosebire de cei din generaţia lui, băiatul acesta nu-şi pierde vremea cu distracţiile specifice vârstei sale. Într-o zi, foarte demult, Văsâca s-a trezit cu un creion în mână şi s-a apucat să deseneze.
Simţea că-l furnică buricele degetelor şi nu şi-a putut explica de unde vine fericirea aceea care-i inunda întreaga fiinţă, ori de câte ori avea la îndemână un creion şi un petic de hârtie.
La început, nu-l băga nimeni în seamă. Era un copil mic care se juca. Numai că joaca pruncului nu se mai sfârşea. Numai că de sub vârful creionului său răsăreau imagini pe care cei din jur le-au recunoscut a fi din ce în ce mai familiare, mai aproape de ceea ce vedeau ochii lor.
Dar deodată ceva s-a întâmplat în viaţa coconului. Un accident de maşină întâmplat pe când avea opt ani avea să lase urme serioase în destinul acestui copil. Doamne fereşte, nu a rămas cu nicio infirmitate, atâta doar că după acea nefericită întâmplare, băiatul, aflat în clasa întâi, nu a mai putut să înveţe să citească. Literele fugeau sub ochii lui şi le recunoştea doar pe acelea care i se păreau mai frumoase, dar n-a mai putut niciodată să le spună pe nume. În schimb, le desena dumnezeieşte. Şi aşa a trecut şi şcoala, cele opt clase obligatorii, desenând mereu.
Ceea ce părea a fi la început o anecdotă s-a dovedit de fapt, o dramă existenţială profundă.
Şi atunci Văsâca s-a hotărât să fugă departe. Acolo, în lumea culorilor primitoare, unde nu există priviri ironice şi vorbe cu subînţeles, acolo unde universul poţi să-l recompui tu însuţi după cum crezi că ar fi mai bine.
Există cu siguranţă mecanisme reparatorii ale existenţei şi talentul lui Vasile Marina este un argument peremptoriu pentru ilustrarea acestei idei.
Băiatul are o vorbă molcomă, o detaşare de înţelept bătrân şi un bun simţ cum rar mai găseşti la tinerii de astăzi. Poate de aceea are şi atâţia prieteni de nădejde care-l preţuiesc în primul rând pentru caracterul său. Ei ştiu că Văsâca pictează, că are expoziţii, se bucură pentru succesele lui şi aşteaptă răbdători ca într-o zi, pictorului să-i vină cheful şi să le facă şi lor portretul.
Îngerul său păzitor este pe acest pământ, mama lui, Floare Marina, care a bătut pe la toate porţile, numai ca să-l bage în seamă cineva şi pe copilul ei.
La început, artiştii plastici l-au privit cu neîncredere pe acest oşenaş, care nu se înscria în nici un canon acceptat al unui viitor artist.
Un copil de la Certeze care nu a făcut nicio o oră de pictură în viaţa lui, vrea netam – nisam să-şi facă o expoziţie. Dar curiozitatea a fost mai mare decât prejudecăţile şi – pe când băiatul avea 16 ani, a şi avut primul vernisaj la Satu Mare.
Au urmat alte şi alte expoziţii iar cei care-i urmăreau traseul artistic au putut observa că tânărul acesta nu a eşuat în lucrări de bâlci, că-şi caută cu disperare un drum adevărat, numai al lui, în tainiţele culorilor şi formelor nemaivăzute.
Atâta vreme cât are un „impresar” aşa cum este mama lui, Vasile Marina nu are a se teme că nu va expune. Femeia aceasta se luptă din răsputeri ca fiul ei să-şi găsească un loc mai bun sub soare. Cu toate că adolescenţii din Certeze de vârsta fiului ei împânzesc întreaga Europă în încercarea de a câştiga cât mai repede un ban, Floare Marina nici nu se gândeşte să-şi lase odrasla prin „ceie lume”. Chiar dacă la Certeze este o raritate cazul familiei sale, care nu are nici un membru plecat la muncă în străinătate, Floare Marina are doar un singur ţel: să-şi vadă copilul artist. Şi pentru asta este dispusă la orice sacrificiu. A înfruntat surâzătoare ironiile, privirile neîncrezătoare ori suficienţa unor „artişti” mai mult cu numele.
Ca pruncul să nu rămână doar cu simple deprinderi de desenator, Floare Marina l-a înscris la Şcoala de Arte din Satu Mare unde copilul i-a uimit pe cei din jur prin seriozitatea şi râvna cu care încerca să pătrundă tainele picturii.
Drumul de la Certeze la Satu Mare este lung, aşa că Vasile are tot timpul să admire peisajele, să-şi imagineze cam cum le va prinde pe pânză.
Este foarte ciudat că băiatul acesta, chiar pe când picta doar după capul lui, nu s-a oprit niciodată să redea pe pânză vreuna din sutele de viloaie din Certeze. Un instinct adânc îi spunea poate că sub grandoarea aparentă a acestor case enorme nu se ascunde nici măcar o picătură de frumuseţe.
Şi atunci s-a apucat să picteze peisaje din universul de dincolo de zidurile de sticlă şi beton, acolo unde ochii certezanilor se îndreaptă din ce în ce mai puţin.
A înţeles să-şi preţuiască rădăcinile, să le iubească, regăsindu-se cu totul în frumuseţea arhaică a unei lumi care la Certeze părea condamnată la grabnică dispariţie.
Băiatul are straie oşeneşti, ba chiar şi-a făcut un autoportret îmbrăcat în ele. E necăjit însă că Primăria a dărâmat de vreo doi ani „ciuperca” unde mergeau tinerii la danţ şi n-a mai refăcut-o nici până în ziua de azi, aşa că şi puţinii tineri care ar vrea să tropotească şi să ţâpurească, nu prea mai au unde. Ei, şi ce ar mai picta el pe acolo! Danţul, prins în esenţa lui ademenitoare, tainică şi ameţitoare.
Împreună cu prietenii săi cei mai apropiaţi, pe care îi cheamă ca şi pe el tot Vasile, face îndelungi plimbări pe dealuri, până spre Huta Certeze. Văsâca îşi umple sufletul cu frumuseţea locurilor şi repede schiţează într-un carneţel tot ce-i place.
Pentru Vasile Marina, viitorul este încă un tablou înceţoşat. Deocamdată nu ştie încotro îl va mâna soarta. Dar nici nu-şi pune prea multe întrebări în acest sens. Atâta vreme cât viaţa lui se poate agăţa de vârful pensulei, totul este bine. Apoi, ce-o da Dumnezeu.
Oameni buni, viaţa noastră este o nesfârşită goană şi poate că în această cursă, certezanii se află în fruntea plutonului, alergând ca apucaţii după un trai mai bun.
Dar iată, că tot acolo, unde ai fi crezut că nu mai există nici un alt etalon axiologic decât banul, vieţuieşte un tânăr artist, un copil încă am putea zice, care a înţeles foarte devreme adevărata raţiune a trăirii în frumos şi echilibru.
Poate că grăbiţii limuzinelor ar trebui să frâneze puţin lângă casa pictorului şi să nu facă altceva decât să-i privească lucrările. În câteva clipe vor primi o lecţie pe care, dacă o vor pricepe, n-o s-o uite niciodată. Şi apoi, cine ştie, într-o zi, casele lor sclipitoare şi neospitaliere vor fi îmblânzite de câte un tablou făcut de coconul din vecini. Şi acolo, sub culorile pânzei vor descoperi poate, cât de mare şi de inutil a fost preţul înstrăinării şi al dezrădăcinării.
Felician POP
