Ultima actualizare: azi, 10:43
Locale

Sătmăreanca ce a salvat zeci de români de la sinucidere: „Noi suntem cei care ținem oglinda sau uneori sacul de box”

Sătmăreanca ce a salvat zeci de români de la sinucidere: „Noi suntem cei care ținem oglinda sau uneori sacul de box”. În ultimii 7 ani, Ioana, o tânără din județul Satu Mare, a petrecut 60 de nopți la telefon încercând să convingă zeci de români să nu se sinucidă. Este unul dintre zecile de voluntari anonimi ai Alianței Române de Prevenție a Suicidului. Nu vrea să-i fie menționate numele, vârsta sau profesia – confidențialitatea este, poate, cea mai importantă regulă a organizației cu sediul în Cluj-Napoca, scrie GreatNews.

Ioana a terminat liceul în municipiul Satu Mare, iar la facultate a mers la Cluj-Napoca, unde a și rămas după terminarea studiilor. De aproape 10 ani locuiește acolo.

Când vorbește despre nopțile petrecute la linia antisuicid le numește „gărzi”. O gardă la TelVerde Antisuicid durează de la 7 seara până la 7 dimineața. Numărul de apeluri primite pe noapte variază foarte mult: pot să fie două, dar pot fi și peste 10. Durata lor este și ea variabilă. Unii dintre apelanți închid imediat după ce voluntarul le-a răspuns la telefon, nefiind poate pregătiți pentru o discuție, în timp ce alte convorbiri se întind pe ore.

Într-o perioadă în care mulți dintre noi ne trăim zi de zi viețile la vedere, pe scena rețelelor de socializare, tânăra spune că nu o deranjează că rămâne anonimă și că munca ei – prin care a salvat viețile atâtor oameni – nu va fi niciodată cunoscută de public.

„Dacă vii aici pentru faimă, nu se va întâmpla. Pentru că în momentul în care ajungi să răspunzi la linie ești doar o voce. Iar să vrei să fii tu în prim-plan ar fi o chestie de egoism sau de trufie. Iarăși, dacă ar fi o chestie pe care am învățat-o la linie – tot focusul nostru este pe cel care ne sună și nu pe noi. Noi suntem acolo oglinda, cei care ținem oglinda sau uneori sacul lui de box sau peretele din care ricoșează mingea la squash. Tu ești doar cel din care ricoșează. Deci de multe ori stai și înghiți. Că e agresivitate, că sunt plânsete, emoții intense, deznădejdi, orice, ești acolo. Și evident nu e vorba despre tine – asta e o altă chestie ce am învățat-o: în viața personală recunosc meritele altora. Nu am nici chestia să fiu eu faimoasă sau să-mi apară numele.”

A început gărzile în cadrul organizației în 2015, pe când era studentă. Mai făcuse voluntariat în facultate (îndemnase oamenii să doneze sânge), dar nimic de o asemenea amploare. Activitatea în cadrul Alianței Române de Prevenție a Suicidului a devenit treptat un fel de al doilea job – neplătit însă. Niciun voluntar nu ia bani pentru eforturile depuse pentru salvarea vieților celor care sună – toți fac aceste gărzi sau răspund la e-mail-urile primite la adresa [email protected] în timpul lor liber (la e-mail-urile primite se răspunde în maximum 24 de ore).

Cel mai lung apel la TelVerde Antisuicid a avut 8 ore

Chiar în 2015, anul în care a început gărzile la TelVerde Antisuicid, Ioana a purtat cea mai lungă conversație din istoria liniei cu o persoană care voia să se sinucidă. Bărbatul era pe un pod, deasupra unui râu. La un moment dat s-a și urcat pe balustradă pentru a sări.

„Apelul de 8 ore a fost unul dificil și prin durată – 8 ore trebuie să fii alert, vigilent – și prin povestea de viață. Era o persoană cultivată, intelectuală, cu o meserie de top. Asta a și înlesnit și a și îngreunat intervenția în criză suicidară: cu o persoană cu un intelect [dezvoltat – n.r.] poți să discuți mai multe, dar pe de altă parte poate și contracara mai multe. Contraargumenta. Poate cel mai pregnant lucru la persoana respectivă a fost lipsa de speranță.”

Împreună cu el, ore în șir, voluntara a identificat și a dezbătut motivele pentru a rămâne în viață.

După 8 ore de discuție bărbatul a renunțat să se sinucidă: „A ajuns acasă dimineața, cred că chiar la ora 7.”

„Să ne gândim și pragmatic. Persoana respectivă după 8 ore, dacă eu am obosit, bănuiesc că a obosit și ea. După 8 ore în care ai vorbit non-stop și ai obosit, mai ai energie să faci ceva? Nu mai ai.”

„Nu este judecat că are doar patru clase sau din contră are două doctorate și se gândește să se omoare”

Alianța Română de Prevenție a Suicidului nu strânge date socio-demografice despre cei care sună (de la nivelul educației și profesie, până la locul din care provine un apelant).

„Confidențialitatea asta față de apelant este un beneficiu destul de mare pentru el. Pentru că vrând-nevrând, cum te numești, mai ales dacă ai nume cu răsunet, ce ocupație ai, sau ce nivel de educație ai, creează totuși niște prejudecăți. În momentul în care lucrurile astea sunt înlăturate, rămâi doar tu și problemele tale care sunt mai ușor de accesat. E mult mai direct, e mult mai către miezul problemei, ca să înlăturăm complezențele, scutul acesta de prejudecăți. Și altfel discută cineva știind că nu este judecat că are doar 4 clase sau din contră are 2 doctorate și se gândește să se omoare. E mult mai personală discuția”, spune Ioana.

Voluntarii care răspund la linia antisuicid trebuie să respecte o mulțime de reguli atunci când discută cu cineva care vrea să se sinucidă – de la tonul vocii la cuvintele pe care le aleg. Una dintre reguli este ca discuția să se poarte încontinuu tocmai pentru ca apelantul să nu aibă timp să facă ceva.

Ioana a ales să facă voluntariat în acest domeniu deoarece sinuciderea e un subiect despre care nu prea se vorbește. În plus, prin voluntariatul la TelVerde Antisuicid putea să aibă contact nemijlocit cu oameni aflați în situații grele. Simțea că face ceva practic, concret.

„Nu e dintre cele mai plăcute, dar este o realitate despre care trebuie să avem responsabilitate în primul rând ca cetățeni. Mie nu mi se pare OK că sunt oameni care nu știu să … nu neapărat să recunoască o ideație suicidară, dar nici nu poți să treci cu vederea când cineva spune că vrea să se omoare. Nu este omenește posibil să fii așa. Nu vorbesc ca voluntar antisuicid. Sunt unele lucruri care noi ca cetățeni, ca oameni, ca rude, ca prieteni, ca și colegi, avem responsabilitatea să le cunoaștem. Pentru că e până la urmă chestie de viață și de moarte. Trebuie să fii informat. Trebuie să nu treci cu vederea și să-ți dai un minim interes atât cât e omenește. Nu zic că ne dăm peste cap pentru vecinul de la 3, dar sunt unele lucruri pe care din omenie totuși nu putem să le trecem cu vederea.”

În România, accesul la servicii de consiliere psihologică este redus atât din motive financiare, cât mai ales din „motive de stigmă”, crede ea: „Să treci printr-un episod de depresie sau să ai gânduri suicidare sau psihoză sau altele, în continuare este stigmatizat. Este rușinos pentru o persoană să spună că merge la psihiatru. Doamne ferește să afle cineva că face psihoterapie.”

La telefonul antisuicid nu se face psihoterapie: „E iluzoriu să credem că se pot rezolva la telefon lucruri care trebuie tratate în ore și ore și ore de consiliere psihoterapeutică sau chiar de medicație. Deci telefonul nu poate acoperi nevoia de servicii față în față.”

Însă asta nu înseamnă că voluntarii precum Ioana fac puțin lucru: „Era o analogie în teatru, că ceea ce face teatrul este să le țină spectatorilor oglinda în față. Cam asta facem și noi. Reflectăm prin întrebări, semne de ascultare activă, că am ascultat. Reflectăm ceea ce ni se spune și punem întrebări. Ceea ce facem noi nu este să ne dăm cu părerea, nu este să oferim soluții miraculoase sau rețete miraculoase. Pentru că, dacă stăm să ne gândim, nici nu există rețete miraculoase la nimic.”

Voluntarii de la TelVerde Antisuicid îi ajută pe apelanți să se îndepărteze de „gâlma de probleme”

„Ne putem închipui că persoanele care sună și sunt într-o criză suicidară sunt într-o pădure. Când ești în pădure, copaci stânga, dreapta, față, spate, vezi doar copaci, nu știi unde e calea, pe unde s-o iei, mergi așa bâjbâind. Acesta este apelantul. Și când ne sună pe noi și ne spune ce se întâmplă, prin ce trece, pe noi ne așază într-un elicopter și avem o vedere panoramică, de ansamblu, asupra situației lui, și putem să punem câteva semne de exclamare, câteva semne de întrebare, ca să-l ajutăm să se depărteze de gâlma aia de probleme, să facă un pas în spate, și să le vadă un picuț mai în perspectivă. Uite, când eram în gimnaziu, țin minte că ne scotea profa de geografie la hartă și ne spunea să arătăm nu știu ce oraș. Și tu mergeai foarte, foarte aproape și te uitai, și nu găseai orașul, moment în care ne zicea profa <Dă-te cu un pas în spate>. Și cum vedeai mai larg harta, imediat găseai orașul. Exact așa e. Trebuie să te dai cu un pas în spate. Dar de multe ori nu poți singur și ai nevoie de cineva care să te asculte.”

Ioana spune că la telefonul verde apelantul va găsi întotdeauna pe cineva care e disponibil să îl asculte într-un mod clar și calm: „E atmosfera aceea a apelului – nu se grăbește nimeni, ai disponibilitate, ai răbdare, ai timp.”

„Majoritatea poveștilor auzite la linie sunt absolut copleșitoare. Sunt lucruri pe care nu ni le putem închipui: singurătate, abuzuri de o grămadă de feluri, lipsă de acces la diferite servicii, pierderi de tot felul. Eu și colegii mei le-am auzit pe toate, inclusiv sunt pe balcon vreau să mă arunc, sunt cu arma lângă mine, sunt cu pastilele lângă mine, am început să iau pastile, sunt cu cuțitul lângă mine, m-am tăiat, am început să mă tai, sângerez, vreau să mă imersez într-o cadă cu apă. Le-am auzit pe toate…”

Totuși, chiar atunci când se află, poate, la un centimetru distanță de moarte, oamenii formează acest număr de telefon și cer ajutor, chiar dacă acțiunile lor spun cu totul altceva.

„Nicio persoană nu este 100% hotărâtă să moară. Chiar dacă e 99,9% hotărâtă să moară, restul de 0,1% există. Nimeni nu este niciodată 100% hotărât să moară”, spune Ioana.

„Este un documentar foarte fain, „The Bridge”, [filmat – n.r.] la Golden Gate în San Francisco. O echipă de jurnaliști a montat o cameră și a filmat podul respectiv pe nu știu câte zile sau săptămâni, 24 din 24, și au surprins persoane care s-au aruncat, persoane care s-au plimbat pe acolo dar a intervenit paza de pod (ei au un serviciu de pază special pentru oameni care vor să se arunce, fiind, dintre toate locurile de pe Pământ, locul cu rata cea mai mare de sinucidere din lume). Sunt foarte, foarte puțini supraviețuitori. Jurnaliștii au găsit pe cineva care a supraviețuit. Persoana spune că se gândea demult să se sinucidă. În dimineața respectivă s-a trezit, a luat decizia să se sinucidă, aici ai putea spune că era 100% hotărâtă să moară, și-a luat micul dejun, a luat autobuzul, s-a dus la pod, a stat un pic acolo și s-a aruncat. Și în timp ce cădea din pod până în apă, în timpul ăla s-a gândit <Da’ eu nu vreau să mor, eu nu vreau asta, eu vreau să trăiesc>. Deci nici în momentul tentativei nu este 100% hotărâtă să moară.”

La sfârșitul anului 2020, Ioana a primit un premiu din partea Alianței Române de Prevenție a Suicidului. Tânăra din Cluj-Napoca a fost voluntara care, în perioada 15 iulie 2019 – 15 iulie 2020, a făcut cele mai multe ore de voluntariat în cadrul organizației: nu mai puțin de 700 de ore (adică aproape două ore pe zi) în care a răspuns la telefon, la mail-uri, a antrenat noi voluntari sau s-a ocupat de campanii de promovare și de donații.

În pandemie, la TelVerde Antisuicid s-au primit mai multe apeluri și mai diverse în conținut. Au sunat oameni anxioși, cărora le era teamă de COVID, dar și oameni care suferiseră pierderi: financiare, locuri de muncă sau apropiați învinși de boală.

„Lumea a pierdut mult în pandemie și asta s-a resimțit emoțional.”

Într-o noapte, a vorbit la telefon cu o persoană obligată să stea la domiciliu împreună cu cel care o abuza: „A sunat pentru că avea gânduri suicidare. Carantina a obligat-o să stea în aceeași casă cu cel care o abuza fizic, psihic, cred că și sexual. Și vedea sinuciderea ca pe o cale de scăpare. Ceea ce este o chestie comună celor care se gândesc la sinucidere. Ei văd sinuciderea ca pe o cale de scăpare. Sau ca pe singura cale de scăpare. Am reasigurat-o că linia este aici să o asculte ori de câte ori are nevoie și [i-am spus] să ne scrie când mai are impulsuri.”

Din ce a observat, vârstnicii care sună suferă mai ales din cauza lipsei de acces la servicii medicale, a singurătății (mulți au copii plecați în străinătate) și a lipsei banilor. Adulții au multe probleme în cuplu, iar tinerii dificultăți de adaptare și de integrare în mediul școlar-universitar.

„Sunt foarte mulți tineri cu comportamente de auto-vătămare suicidară sau non-suicidară. Se taie, se ard cu țigara. Ne scriu <Nu pot să vorbesc cu părinții>. Sau <Am spus părinților, dar nu înțeleg>, <Am spus părinților și mi-au zis „Du-te vezi-ți de treabă că tu ai de toate, vezi-ți de școală”>. Fie nu îi iau în serios, fie nu îi ascultă deloc, fie îi batjocoresc. Nu au disponibilitatea să asculte, nu au disponibilitatea să înțeleagă. Cumva, înțeleg. Eu nu sunt părinte, dar bănuiesc că ți-e greu ca părinte să auzi că copilul pe care tu l-ai născut și l-ai crescut și pentru care faci eforturi să ducă un trai decent nu se simte bine. Că te simți poate vinovat, sau te simți responsabil. Și e cumva de înțeles, dar copilul nu are cu cine vorbi.”

Uneori Ioana s-a regăsit, parțial, în poveștile ascultate la linie sau citite în mail-uri: „Studenți cărora li se pare că facultatea este foarte grea, sau că n-o să o termine niciodată, sau [care se întreabă – n.r.] <Oare de ce am dat la facultatea asta?>”.

Mulți dintre cei care sună la linie copleșiți de durere nu au, pur și simplu, cu cine să vorbească: „Suntem o societate cu o inteligență emoțională praf. Dacă analfabetismul funcțional e 40% în țara noastră, nu vrem să știm cât e analfabetismul emoțional. Suntem praf la ce înseamnă inteligență emoțională.”

Unii dintre apelanți vorbesc în șoaptă la linie ca să nu fie auziți de rude. Se duc la fereastră, deschid geamul sau pun televizorul pe fundal ca să nu se audă ce vorbesc: „Sunt oameni care preferă să ne scrie ca să nu vorbească, să nu fie auziți. Este jenă, rușine, vină, ceea ce mi se pare foarte-foarte trist. Stăm în aceeași casă, poate împărțim aceiași bani, mâncăm aceeași mâncare, dar eu nu pot să spun <Uite, azi mă simt…> Sau pot să spun și tu nu mă înțelegi mi se pare și mai groaznic. Despre ce vorbim noi ca specie umană? Despre vreme?”

În filmul [său] recent, Gabor Maté – medic specializat în psihoterapie, în special pe partea de traumă – spunea că trauma nu este atunci când mie mi se întâmplă ceva rău. Trauma este atunci când mie mi se întâmplă ceva rău, am o suferință mare, sau o încărcătură emoțională mare, pe care n-am cu cine s-o discut și ajung să fiu singur doar cu suferința aia. Nu suferința în sine, ci că eu trebuie să o duc singur că n-am cu cine vorbi, Ioana, voluntară în cadrul Alianței Române de Prevenție a Suicidului

Înainte de fiecare gardă Ioana încearcă să fie cât se poate de odihnită. Noaptea, în timp ce așteaptă apelurile, se uită la clipuri pe YouTube: „Dar să nu fie ceva foarte solicitant, să trebuiască să fii foarte atent. Nici un film care să se întindă pe o perioadă mai lungă de timp. Ceva ușor.”

Nu citește în timpul gărzilor deoarece atunci când are o carte în mână se concentrează foarte mult la text și iese din realitate. Iar apelul telefonic ar surprinde-o nepregătită, absorbită de altceva.

„Și atunci asta nu fac. Nu citesc.”

Nici nu își ia notițe pe hârtie în timp ce vorbește cu cineva: „Pentru că mă distrage. În schimb îmi iau notițe mentale. Parcă am așa un post-it în creier și îmi scriu acolo să nu uit să întreb despre asta, și-asta, și-asta. Pentru mine așa funcționează. Alți colegi de-ai mei își iau notițe, fie cu întrebări, fie cu cuvinte cheie ca după aceea să își amintească să deschidă subiectul.”

Familia – fie că e vorba de partenerul de viață sau de părinți, de prietenii și de colegii de la locul de muncă, nu au avut deloc de suferit din pricina nopților pe care Ioana le petrece la telefon. Ba din contră. Personal și profesional a avut numai de câștigat datorită experienței obținute la linia antisuicid.

De exemplu, are o memorie foarte bună pe care spune că a dobândit-o la linie: „Atenția și memoria se antrenează, fix ca mușchii când mergem la sală. Se antrenează cu efort susținut.”

Uneori câte un coleg de serviciu o mai întreabă uimit „Dar cum ții minte chestia aia că a spus acum două săptămâni cu juma’ de gură?”

„No, am ascultat bine. Toată capacitatea de atenție mi-am dobândit-o la linie și asta mă ajută în viața de dincolo de voluntariat foarte mult. Sunt foarte atentă în convorbiri, chiar fără să depun un efort foarte mare în acest sens. Rețin foarte multe lucruri.”

Experiența de la linie a ajutat-o și în gestionarea propriilor emoții, ca de exemplu atunci când trebuie să interacționeze cu o persoană agresivă: „Am avut la lucru un apel telefonic cu o persoană destul de agresivă. Și am început eu să-mi amintesc <Oare cum facem la linie?> Bine, aplici ceea ce este adecvat, ceea ce se pliază. Controlul tonului vocii și toate astea te ajută și în domeniul în care lucrezi. Pentru că cei mai mulți dintre noi lucrăm cu oameni. Chiar stăteam să mă gândesc că eu nu prea mă mai enervez. Dezvoltarea personală și experiența pe care am dobândit-o aici la linie este de neprețuit.”

Voluntarii evită să își exprime propriile idei sau opinii la telefon, iar teme delicate precum religia sunt evitate: „Ca principiu, noi în general nu ne dăm cu părerea. Evităm să ne spunem propriile noastre convingeri, concepții. Și asta face orice profesionist care lucrează în partea de psihoterapie sau psihiatrie.”

Când discută cu un apelant, voluntara îi vorbește pe un ton cald și calm: „Să nu fie nici prea exaltat, prea vesel, prea dornic, și nici să se simtă foarte tare uimirea, o tristețe sau o milă în tonul tău. Să nu se simtă emoțiile pozitive sau negative; neutralitate binevoitoare – un ton neutru, dar care invită la conversație. Suntem foarte atenți la tot ce înseamnă fluctuații ale vocii, ton al vocii, zgomote de fundal, suspine. La orice trebuie să fii foarte atent, să recepționezi chestiile acestea și cuvintele. Și nu doar de cealaltă parte a liniei, cât și pe ale tale. Atunci asta nu are cum să nu se vadă și în viața personală.”

„Nu suntem aici în primul rând pentru dezvoltarea noastră personală. Suntem aici ca să-i ajutăm pe alții”

Însă această transformare într-un om mai bun nu trebuie să fie, în niciun caz, motivul pentru care cineva devine voluntar la TelVerde Antisuicid: „Așa cum le spunem candidaților la voluntariat, dezvoltarea personală a voluntarului apare ca un efect secundar al activității pe care noi o prestăm. Un efect secundar pozitiv, dar un efect secundar. Deci nu suntem aici în primul rând pentru dezvoltarea noastră personală. Suntem aici ca să-i ajutăm pe alții. Că apare ca beneficiu secundar dezvoltarea personală, asta e altceva, dar nu este primul scop.”

Ioana spune că, deși nu a citit niciodată în presă că vreuna dintre persoanele cu care a discutat la linie s-a sinucis, i s-a întâmplat adesea să se simtă deznădăjduită. Ar fi vrut să facă mai mult pentru omul de la celălalt capăt, dar nu avea cum. De pildă, TelVerde Antisuicid doar primește apeluri: nu contactează alte servicii precum SMURD, Ambulanță, Poliție sau persoane din familia apelantului etc și nici nu îl poate localiza pe acesta.

„Ce putem face este să îndemnăm persoana să sune ea însăși la 112”, explică tânăra.

Un alt lucru apăsător pentru voluntari este că ei nu primesc un feedback de la apelanți decât într-o mică măsură: „Este unul dintre cele mai dificile lucruri pentru un voluntar la telefon. Foarte rar ai feedback. Adică după ce apelul se încheie tu nu mai știi ce se întâmplă cu apelantul. E foarte greu de gestionat incertitudinea. În cazurile în care ai un feedback, cele mai multe sunt pozitive: auzi pe parcursul apelului că persoana se detensionează, se liniștește în voce, devine mai liniștită, se oprește din plâns, sau spune că <Da, m-ați ajutat>, <Da, o să iau în considerare să fac asta> sau <Ca planuri de viitor am asta și asta>.”

Alți oameni revin. După cum spune Ioana, nu e vorba doar de faptul că nu au „acces la psihoterapie”: „N-au acces la oameni. În momentul în care trec printr-un eveniment asemănător reapelează la noi știind că i-am ajutat în trecut.”

Ioana a început să pregătească ea însăși voluntari pentru linie în anul 2017. Mulți dintre ei sunt studenți la medicină sau la psihologie, însă alții provin din cu totul alte domenii: economic, financiar, juridic.

„Oricine poate preveni sinuciderea. Nu e nevoie de o pregătire în domeniul sănătății mintale ca să poți să previi sinuciderea. Avem voluntari din domenii variate care fac o treabă extraordinară. Nu e necesar să fii student. Oricine peste 18 ani poate să devină voluntar la linie, cu orice background, cu condiția să fie sau să aibă posibilitatea de mers la Cluj sau la Sibiu (din 2019, Alianța Română de Prevenție a Suicidului și-a deschis o filială și la Sibiu – n.r.).”

Ca să ajungă să răspundă la TelVerde Antisuicid voluntarul parcurge o pregătire care durează 6-8-10 săptămâni (cam 2-3 ore pe săptămână).

Însă, înainte de a începe pregătirea („antrenamentul”, așa cum îl numește Ioana), candidatul trebuie să treacă de interviul inițial. Selecția este foarte serioasă. Ioana caută anumite caracteristici și trăsături de personalitate la un voluntar. De exemplu, dacă este imatur emoțional va pica interviul. La fel și dacă vrea să fie voluntar doar din curiozitate, pentru a afla de ce vor oamenii să se sinucidă. Alte motive pentru respingerea candidaților sunt lipsa de responsabilitate sau lipsa de empatie.

Alții, deși admiși, renunță pe parcursul pregătirii deoarece își dau seama că nu pot face față: „Recent mi-a spus un voluntar <Eu nu mai pot> în cadrul unui joc de rol. <Scuze, dar eu nu mai pot, e prea încărcat pentru mine să ascult, e prea copleșitor. Odată cu antrenamentele mi-am dat seama că nici eu nu sunt OK, și atunci aș vrea să fac terapie pentru mine.>”

În ultimul timp, de când pandemia nu i-a mai permis să călătorească, printre puținele lucruri pe care le face în afara profesiei și a voluntariatului se numără cititul și petrecerea timpului alături de familie și prieteni.

„Am stat să mă gândesc de-a dreptul ce hobby-uri am și mi-au dat seama că sunt o persoană chiar plictisitoare”, glumește ea. „Îmi place foarte mult să citesc, și în ultima perioadă chestii conexe sănătății mintale. (…) O carte bună care e beletristică, care ține și de ideea sinuciderii, este „Alegerea Sofiei”. Sunt chestii conexe, fie de sinucidere, fie de aspecte psihologice, cărți de non-specialitate despre cazuri clinice de neurologie, dar explicate pe înțelesul tuturor. Dezvoltă și cultura generală. Chiar vorbeam la unul din antrenamentele recente cu colegii mei. E o carte despre moarte, o carte de filosofie a lui Vladimir Jankélévitch, care spune că <Moartea este singura certitudine în viață și totuși reușește să ne surprindă de fiecare dată>”.

„În ultima perioadă încerc să dedic cât mai mult timp familiei. Pe măsură ce înaintez și eu în vârstă îmi dau seama că înaintează și alții în vârstă și lucrurile importante sunt cele care se întâmplă după programul de lucru. Și încerc să dedic cât mai mult timp părinților și prietenilor”, completează ea.

Când se duce dimineața la serviciu, dacă merge pe jos și nu-și ia mașina, enumeră în minte lucrurile din viața ei pentru care este recunoscătoare: „Era o perioadă în care am fost recunoscătoare pentru locul de muncă, în ultima perioadă pentru familie, pentru cățel.” Cățelul ei, un metis cu mamă pechineză, a împlinit recent un an.

„Întotdeauna schimbarea și dinamica vieții îți creează posibilități noi”

Ioana spune că, până la urmă, sinuciderea este o „soluție” permanentă la niște probleme care sunt temporare: „Și eu am impresia când am o problemă că nu se mai gată, dar la un moment dat orice se termină în viață. Orice trece. Și atunci chestia e să mai poți să ai răbdare cu răul ăsta până trece. Că lucrurile se schimbă. Nimeni nu-ți garantează că se schimbă în bine, dar întotdeauna schimbarea și dinamica vieții îți creează posibilități noi. Nu neapărat a fi bine, dar a fi altfel, și de acolo să reușești să ai o altă perspectivă și să îți deschizi o altă cale.”

Sursa: GreatNews

Pearl Beauty Center

Un comentariu

  1. Nagasaky Răspunde

    Ioana, Dumnezeu sa te binecuvinteze! Faci un lucru minunat. Salvezi vieti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.