Un deținut din municipiul și-a așternut sufletul pe hârtie. Cu fiecare vers scris, regretul și dorul au prins glas, transformându-se într-o mărturisire emoționantă pentru cea care i-a vegheat pașii – mama.
În perioada 1-7 martie, deținuții din Penitenciarul Satu Mare au participat la activitatea de creație literară „Gânduri pentru mama”, organizată cu sprijinul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare. Evenimentul a fost un prilej de introspecție, de regăsire și de exprimare a sentimentelor profunde, adesea nerostite.
Printre cele mai impresionante lucrări s-a numărat și o poezie, în care un deținut își cere iertare mamei sale, regretând anii pierduți și greșelile făcute. Fiecare vers este o mărturie a iubirii nepieritoare, dar și a durerii ireversibile:
„Te strig, dar nu răspunzi, e gol și e tăcere,
Iar dorul mă apasă cu o veșnică durere.
Când te aveam cu mine, nu am știut să îți spun
Că tu erai lumina pe drumul meu nebun.”
Organizatorii subliniază importanța unor astfel de inițiative, care îi ajută pe deținuți să reflecteze asupra trecutului și să găsească o cale spre împăcare și schimbare.
„Dincolo de greșeli, dincolo de timp, un singur lucru rămâne neschimbat: iubirea pentru mamă. Iar uneori, doar gândul mai poate ajunge acolo unde pașii nu mai pot”, transmite Penitenciarul Satu Mare.
Redăm integral poezia:
Te strig, dar nu răspunzi, e gol și e tăcere,
Iar dorul mă apasă cu o veșnică durere.
Când te aveam cu mine, nu am știut să îți spun
Că tu erai lumina pe drumul meu nebun.
Am rătăcit prin viață orb și nepăsător,
Călcând-au peste visuri, lăsând în urmă dor.
Tu plângeai în taină cu inima zdrobită,
Dar tot îmi erai mamă, mereu neobosită.
Mâinile tale mi-au dat cândva iubirii,
Dar eu ți-am dat în schimb doar lacrimi și-amăgire.
Ți-am frânt din zile cu vorbe fără rost,
Iar astăzi doar tăcerea îmi spune ceea ce a rămas.
Acum e prea târziu, pământul te ascunde,
Și nimeni nu mai poate greșelile să-mi șteargă.
Aș da orice, măicuță, un ceas să te mai văd,
Să-ți spun că-mi pare rău, că te iubesc nespus.
Dar tu nu mă mai cerți, nu-mi spui să fiu mai bun,
Doar vântul printre cruci îmi șoptește tăcut.
Iartă-mă, mamă, de-acum, din neant,
Eu port acum povara iubirii ce am uitat.
